Nikos Kazantzakis s-a născut pe 18 februarie/2 martie 1883 în Heraklion, capitala insulei Creta, la acea vreme parte a Imperiului Otoman, și a fost primul dintre cei patru copii ai familiei. Părinții s-au refugiat pentru doi ani, între 1897-1899, în insula Naxos din Marea Egee, iar Nikos a urmat aici cursurile colegiului francez condus de călugării franciscani. Revenit pe insula natală, și-a continuat studiile la gimnaziul local, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept de la Atena.
În 1906 a debutat cu eseul „Boala veacului” în revista Pinakothiki, semnând cu pseudonimul Karma Nirvami, pe care l-a folosit și pentru primul său volum, “Șarpe și crin”.
Pe 1 octombrie 1907 tânărul a plecat la Paris, unde și-a continuat studiile în Drept, iar doi ani mai târziu a făcut prima călătorie în Italia, țară unde a revenit în numeroase rânduri.
În 1910 scriitorul s-a stabilit la Atena, iar un an mai târziu, în 1911, s-a căsătorit cu poeta Galatea Alexiou. Mariajul de 16 ani dintre cei doi scriitori a reprezentat, pentru Kazantzakis, una dintre cele mai frământate perioade din viața sa. În 1926 cei doi au divorțat, iar Nikos s-a recăsătorit cu Eleni Samiou, care îi va fi alături până la sfârșitul zilelor.
Mai tânără decât Kazantzakis cu 20 de ani, ea însăși scriitoare, Eleni a scris mai multe cărți-document, printre care o biografie bazată pe scrisorile autorului lui “Zorba Grecul” și volumul “Adevărata tragedie a lui Panait Istrati”, în care vorbește despre relația dintre cei doi mari scriitori ai secolului XX.
„Ce aş putea spune despre Panait Istrati care să nu se fi spus până astăzi?! Din cale afară de generos, revoluţionar, nonconfortaist, pripit, capricios în viaţa de toate zilele, în schimb de o uimitoare consecvenţă în privinţa marilor idealuri de libertate şi dreptate. O inimă curată, vitează, cinstită, deşi uneori nedrept faţă de prieteni. O, de câte ori nu l-am surprins asvârlind cât colo ulciorul cu apă proaspătă care i se aducea?!
Nu m-a iubit niciodată, mă suporta cu greu. Eu, însă, l-am iubit întotdeauna. Inima îmi porunceşte să nu-l judec ca pe o entitate, un tot indivizibil, specie extrem de rară pe pământul nostru, ci ca pe o fiinţă divizată şi divizibilă în indivizibilitatea sa! Amândoi (se referă la ea și la Nikos Kazantzakis) îl iubeam mult pe Panait cel însetat de dreptate, aproape veşnic pradă revoltei şi nemulţumirii. De o generozitate impresionantă, mână spartă, contrar celor care au avut o copilărie chinuită şi drămuiesc fiecare leţcaie cînd ajung bogaţi!”, aşa şi-a început Eleni cartea sa despre Istrati.
„Nu ne mai săturam să-l ascultăm, ne vrăjea cu poveştile sale. Amesteca cuvintele cu hohotele de râs, făcea gesturi mari, ba uneori se mânia. Iată-l jucând biliard. Dacă juca prost, dacă îl băteai, era vai şi amar! Izbucnea într-o avalanşă de înjurături cefalonite ajunse de pomină. Sau iată-l jucând tenis — admirabil — în papucii săi tărcaţi. Sau în excursii obositoare când încerca să fredoneze un cântec „într-o grecească istratiană” ca să învioreze atmosfera! Nu trece o zi fără să avem sentimentul că Panaitaki al nostru este întruparea unui adevărat miracol. Grav bolnav, sfidează plin de bărbăţie boala, îşi bate joc de ea şi câştigă întotdeauna partidele cele mai temerare cu moartea. La rândul nostru ne obişnuisem cu gândul să-l socotim nemuritor şi să nu ne mai alarmăm de stările lui.
Din păcate, Panait era un fantezist, un om imposibil de urmat. Hotărârile luate de cu seară, a doua zi erau date peste cap de Panait, când dispoziţia lui era sub zero grade. Neîndoielnic în el sălăşluiesc nu numai îngeri, ci şi o cohortă de drăcuşori, astfel încât noi nu ştim cui trebuie să ne adresăm! Oricât de bolnav ar fi fost, frumuseţea naturii, prezenţa unor oameni dragi, a unor ţinuturi noi, îl făcea să uite suferinţa care deseori era cruntă şi, ca să-şi potolească durerile, înghiţea medicamente cu nemiluita. De aceea fusese poreclit „Panait cel cu şapte suflete”.
Se lăuda că e român pentru că s-a născut în România, pentru că în România a atins pentru prima oară apa, pământul, busuiocul, acolo e maică-sa. Pentru că cerul pe care l-a văzut prima dată era cerul României. Şi Brăila, şi marele fluviu, şi copiii, şi oamenii. Şi tot România l-a adăpat cu limba ei. Panait este poet. Deseori ne recită din Eminescu şi adaugă cuprins de o nestăvilită exaltare:
— Eminescu este un adevărat poet. Limba lui e o minune.
Panait are o adevărată veneraţie pentru cuvinte, le caută cu zel, le alege cu dragoste, le alintă”.
Volumul citat prezintă și vizita pe care Panait Istrati Nikos Kazantzakis au făcut-o, împreună cu soțiile, în Uniunea Sovietică, ca invitaţi ai guvernului, cu prilejul împlinirii a zece ani de la instaurarea puterii sovietice.
„Istrati a fost extrem de emoţionat, mărturisește Eleni Kazantzakis, când ni s-a fixat întâlnirea cu Maxim Gorki. Cutreieră toate magazinele Moscovei ca să găsească vinul cel mai ales, cumpără cu nemiluita tot felul de bunătăţi (icre negre, jambon, ţigări) pe care le burduşeşte în buzunarele lui mari. L-am întrebat dacă e emoţionat. Desigur, îmi răspunse şi mă privi, după cum îi era obiceiul, cu un aer neliniştit.
— Când îl vei vedea pe Gorki, caută să te stăpâneşti şi să nu dai frâu liber efuziunilor tale de bucurie, îl îndeamnă Nikos.
— Eu nu sunt englez, n-am sânge de broască. Eu sunt cefalonit şi român. De câte ori trebuie să ţi-o spun? Strig, îmbrăţişez, mă dăruiesc dacă aşa îmi căşunează. Tu joacă rolul englezului dacă îţi face plăcere. Şi dacă vrei să ştii adevărul, aş fi preferat să fiu astăzi singur. Prezența ta mă scoate din sărite.
Agapa pe care o pregătise Panait n-a avut loc. Gorki era din cale afară de solicitat, străin de atari obiceiuri, astfel încât tulburătoarea întrevedere cu Gorki a decurs într-o atmosferă de sobrietate.
Rămăsesem singuri cu Panait.
— Nu avem pahare. Vrei să bei din sticlă?
— Bucuros. În sănătatea ta, Panait. Omul este o fiară a deșertului. Prăpastia este în jurul fiecărui om. Punți nu există. Dar nu te necăji. Nu știai lucrul ăsta?… Știi în ce constă marea ta valoare, Panait? În faptul că uit. Ar fi o nenorocire dacă n-ai şti acest lucru. Ar însemna că eşti idiot. Ce nenorocire dacă ştiai şi nu ştiai, căci atunci ai fi fost un om rece, dur. Pe când acum eşti un om adevărat, cald, plin de contradicţii, un ghemotoc de nădejdi şi de deznădejdi — şi aşa vei fi până la moarte. Logica n-o să-ţi omoare niciodată sufletul!
O, sărmanul, scumpul nostru Panaitaki! Oriunde se duce şi mai ales când era vorba de scriitori, speră într-o primire călduroasă. Lui nu-i trebuie linguşeli, ci căldura simpatiei, afecţiune!”
De marea amiciție dintre cei doi scriitori este legată şi memorabila vizită la Atena, ocazie cu care Nikos Kazantzakis şi-a portretizat astfel prietenul într-un articol în presă:
„Mi-a plăcut din prima clipă faţa lui slabă brăzdată de riduri, expresia lui de învingător care a suferit mult. Cunoşteam epopeea eroică a vieţii sale, faptul că în vinele lui clocoteşte sângele vagabond al cefalonitului. Ochii lui sunt veşnic însetaţi să vadă, mâinile, dornice să pipăie cu nesaţ întregul nostru pământ atât de vremelnic şi de drag totodată. Flămând şi neavând unde-şi pune capul, Panait Istrati cutreieră lumea beat de fericire. Foarte puţini oameni au fost atât de fericiţi ca Panait Istrati. Inima sa eroică transformă foamea în hrană şi vagabondajul în libertate. Acolo unde alţii s-ar fi prăpădit, Panait Istrati respiră din adâncul plămânilor, cu recunoştinţă şi voluptate, aerul pământului… Panait este un suflet oriental încărcat de carne care nu se interesează de noţiuni abstracte şi se sufocă în cercul strâmt al raţionalismului occidental. Două sunt trăsăturile dominante ale lui Panait Istrati:
a) darul de povestitor, atât de oriental, plin de un farmec misterios;
b) darul, atât de helenic, de a-şi echilibra povestirile în limitele artei pure. Auzindu-l, eşti vrăjit ca şi cum ai auzi Halima, povestirile celor 1001 de nopţi: imaginaţie şi senzualitate, căldură omenească şi dragoste adâncă pentru puritate, pentru femeie şi pămînt. Opera lui Panait Istrati este o dorinţă nesăţioasă de viaţă”.
Nikos Kazantzakis, scrie Eleni, se străduia să-i tempereze lui Istrati efuziunile de bucurie:
“— Nu fi sentimental, Panait, nu pune tot la inimă.
— Eşti un om fără suflet, asta eşti. Priveşti totul cu răceală, nimic nu te mişcă. Tu nu iubeşti oamenii şi de aceea nu-ţi pierzi niciodată capul!
— Poate că ai dreptate, nu iubesc oamenii, dar iubesc cu pasiune o trăsătură a omului care ţine de veşnicie. Să-i spunem esenţa omului? Iubesc flacăra care îl mistuie pe om. Marele strigăt. Omul se prăpădeşte, piere, devine cenuşă, în schimb flacăra îşi urmează cursul nesăţios, străbătând alte trupuri. Eu rămân credincios acestei flăcări, Panait. Sufăr şi eu, dar în felul meu, în schimb tu te agăţi de oameni şi, fiindcă eşti şi sentimental, te paşte veşnica primejdie a decepţiilor.
(…)
— Afurisitule, spune odată ceva. Curmă-ţi visarea, luate-ar toți dracii să te ia, răcnea Panait și glasul lui îl aducea pe Kazantzakis de la mari depărtări.
— Mai curând spune tu ceva, suflet infantil, îi spunea Nikos Kazantzakis plin de duioșie știind că tovarăşul său de drum avea totdeauna ceva de spus”.
(…)
Eleni reproduce în volumul său și două scrisori:
„Panait, te iubesc prea mult pentru a nu mă strădui din răsputeri să te readuc la „pădure“, adică la sufletul tău. Până acum n-am făcut nimic — poate doar câteva exerciţii menite să ne iniţieze în taina magiei: cum să exprimăm prin cuvinte puterea cumplită, tenebroasă şi minunată totodată, care ne mistuie! Acum suntem pregătiţi. Am iubit nespus de mult, am suferit, ne-am bucurat, ne aflăm în vârful curbei omeneşti, să ne ferim de prăbuşire. Să scăpăm de această primejdie. Efortul de a scăpa e singurul scop al prieteniei noastre. Sunt ferm hotărât să-mi concentrez toate puterile ca să transform curba în săgeată. Dacă mă părăseşti, voi încerca să „reuşesc” singur, dacă ne vom strădui împreună, misiunea nu va fi mai uşoară, ci mai adâncă şi mai bogată. Văd cu o claritate inumană cele două drumuri care se bifurcă înaintea noastră în acest moment al prieteniei noastre. Scriindu-ţi, simt cum te iau de braţ şi te îndemn… şi emoţia mă copleşeşte”.
Iată răspunsul lui Panait:
„Scump tovarăş de drum. E prima dată când primesc o asemenea scrisoare din partea ta şi mărturisesc că o aşteptam de mult; cuvintele îţi oglindesc de minune sufletul: sunt Nikos. A scrie, a te exprima cu atâta putere, precizie şi claritate, înseamnă triumful vieţii. Tare aş vrea să te strâng în braţe în clipa asta. Vino cât mai iute.
Tovarăşul tău, Panait”.
În aprilie 1935, pe când Panait Istrati se afla pe patul de moarte, prietenul său, Nikos Kazantzakis, cutreiera prin Japonia. Scriitorul Alexandru Talex povestește: “Mi-amintesc de o scrisoare a lui Kazantzakis sosită la București la 18 aprilie. Avea doar aceste patru cuvinte: Hei, Panaitaki, mă auzi? Dar Panait Istrati nu se mai afla printre noi. Pornise de două zile spre alt tărâm”.
“Zorba Grecul”, cunoscut și sub titlurile “Alexis Zorba” și “Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas”, romanul pe care Kazantzakis l-a scris în perioada 1941-1943, în timpul războiului, pe când locuia pe Insula Eghina, a apărut în 1946 la Atena, dar nu a fost remarcat de critici și de public. Ediția în limba franceză publicată un an mai târziu la Paris a avut însă un formidabil succes, iar filmul produs de Michael Cacoyannis în 1964, cu Anthony Quinn (Zorba), Alan Bates (Basil), Irene Papas (văduva) și Lila Kedrova (Bubulina) a obținut trei premii Oscar: pentru cea mai bună actriță în rol secundar, pentru cea mai bună imagine într-un film alb-negru și pentru cele mai bune decoruri într-un film alb-negru.
Scriitorul nu a trăit suficient de mult pentru a vedea pelicula bazată pe romanul său. Nikos Kazantzakis a murit pe 26 octombrie 1957 la Freiburg im Breisgau, la vârsta de 74 de ani. Deși suferea de leucemie, în acea toamnă făcuse o ultimă călătorie în China și Japonia, starea sa s-a înrăutățit în timpul zborului de întoarcere, a fost transferat în Germania, dar medicii nu au mai putut face nimic pentru a-i salva viața. Deoarece cărțile lui, „Ultima ispită” (1955), „Hristos răstignit a doua oară” (1944) și „ Libertate sau moarte. Căpitanul Michales” (1953), au fost considerate „anticreștine”, iar biserica ortodoxă ceruse interzicerea distribuirii lor în Grecia, arhiepiscopul Theoklitos nu și-a dat permisiunea ca trupul lui Kazantzakis să fie depus într-un lăcaș de cult în Atena. Rămășițele scriitorului au fost duse direct în Creta, au fost depuse pentru o zi în catedrala Sfântului Minas și au fost înmormântate în cel mai înalt punct al zidurilor Heraklionului, Bastionul Martinengo, cu vedere la munții și la marea Cretei, într-un mormânt simplu pe care scrie: „Nu sper nimic. Nu mă tem de nimic. Sunt liber”.
Foto:
greeka.com, historical-museum.gr, istrati.tiit.ro
