Miracolul Ioana D’Arc, fecioara din Orleans

Născutã pe 6 ianuarie 1412 la Domrémy, în Lorena de astăzi, Ioana D’Arc, fiica unor țărani credincioși, Jacques d’Arc şi Isabelle Romee, care mai aveau încă cinci copii, este considerată astăzi cea mai importantă figură a Evului Mediu francez.

În perioada adolescenţei, Ioana a afirmat că auzea voci de origine divină care-i poruncesc să mobilizeze armata în lupta pentru eliberarea de sub dominație engleză care începuse în anul 1415, după ce Henric al V-lea ieșise învingător în bătălia de la Azincourt și începuse pas cu pas cucerirea Franței.

Delfinul Franței, viitorul rege Carol al VII-lea, se afla în acel moment în orașul Bourges, fusese renegat de propria mamă, iar legitimitatea lui era din ce în ce mai mult pusă la îndoială, mai ales pentru că restul Franței, inclusiv Parisul, aparținea englezilor.

În februarie 1429, Ioana D’Arc, care avea 16 ani, a pornit spre Castelul Chinon, locul de refugiu al lui Carol al VII-lea, hotărâtă să îi ofere sprijinul său Delfinului pentru a mobiliza armata. Anturajul acestuia a încercat să îl convingă pe suveran că demersul fetei este o capcană, dar soacra lui, Iolanda de Aragon, a insistat să o primească, pentru că auzise de puterile ei miraculoase, iar suveranul a decis să o pună la încercare.

Timp de trei săptămâni Ioana a fost interogată de prelați și teologi care au încercat să verifice dacă spune adevărul – că este fecioară, că poate ajuta în lupta pentru eliberarea Franţei dacă va primi conducerea unei armate, că este trimisa lui Dumnezeu pentru a sprijini lupta. Controlată de moașe pentru a se confirma dacă este virgină, așa cum pretindea, Ioana a spulberat orice îndoială asupra sa, iar după puțin timp a primit o armură, un stindard și escortă, iar soldaţii lui Carol au fost îndemnați să i se supună.

Istoricii apreciază ca uluitor faptul că tânăra s-a făcut ascultată la curte, dar toți sunt de acord că apariția ei în acel moment de desnădejde i-a dat o încredere extraordinară Delfinului, care aștepta fără niciun plan căderea Orleansului, ultimul bastion al puterii.

Regele a decis să-i ofere trupe și a numit-o la comanda acestora, iar liderii armatei franceze, Étienne de Vignolles, Jean Poton de Xaintrailles și Jean de Dunois, au fost nevoiţi să meargă la luptă coordonați de fata de 16 ani. Comandant al statului major al Ioanei a devenit Prințul de Alençon, iar vestea că armata va fi condusă de “mesagerul lui Dumnezeu” a ridicat imediat moralului trupelor și soldații, care îşi pierduseră orice speranță din cauza nesfârșitelor înfrângeri, și-au recăpătat curajul.

Pe 26 aprilie, Ioana d’Arc și trupele franceze s-au îndreptat spre Orleans. Traseul nu este cunoscut cu precizie, dar pe 28 aprilie 1429 prezența tinerei este menţionată în fruntea unui detașament de soldați la marginea de sud a orasului.

Conform legendei, pe 29 aprilie Fecioara a intrat în oraș, iar peste cinci zile a căzut unul dintre cele mai puternice forturi care fuseseră construite de englezi pentru blocarea cetății. Pe 7 mai, ea i-a determinat pe șefii militari să ordone asaltul unei noi fortificații care oprea accesul pe Podul Loarei. Deși rănită la umăr de o săgeată, a condus asaltul și, cu stindardul în mână, a comandat soldaților să „spargă” fortăreața, aceştia i s-au supus și succesul nu a întârziat să apară.

Vestea împlinirii primei profeții a Ioanei – cucerirea Orleans-ului – s-a răspândit repede în întreaga Franță. Toată lumea a văzut în acest prim triumf semnul că fecioara este intr-adevăr trimisă de Dumnezeu, iar pe 18 iunie, la Patay, a urmat o nouă victorie împotriva armatei engleze. Ioana l-a convins pe Delfin să profite de avantajul obținut și să accepte să meargă la Reims pentru a fi uns rege, după cum îi comandau „vocile” pe care le auzea noaptea, Carol s-a supus planului şi, după 15 zile de călătorie triumfală, Ioana și Delfinul au intrat în oraș.

Carol al VII-lea a fost uns rege în prezența ei și astfel s-a împlinit cea de-a doua profeție, arhiepiscopul Regnaud de Chartres fiind cel care a prezidat ritualurile solemne. Ceremonia a alungat ultimele îndoieli asupra legitimității Delfinului, iar poporul l-a considerat din acel moment singurul și adevăratul suveran.

Ioana d’Arc a insistat apoi să continue lupta pentru a-i alunga din întreaga țară pe englezi, dar regele își schimbase planurile: Carol al VII-lea a semnat un acord pentru încetarea ostilităților. În acel moment au început necazurile pentru Fecioara din Orleans, care  a participat la o serie de lupte fără izbândă, iar oamenii au început să spună că „vocile” încetaseră să-i mai vorbească.

Când Ducele de Burgundia a asediat Compiegne, în anul 1430, Ioana a venit în ajutorul orașului, dar pe 24 mai 1430 a fost făcută prizonieră de un cavaler burgund care a capturat-o în timp ce încerca să iasă dintr-o încercuire. Tânăra a pus la cale o evadare, dar nu a reuşit să scape și Jean de Luxembourg o predat-o regelui Angliei, care a închis-o la Rouen.

Ioana D’Arc a fost acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care a cerut să fie judecată de tribunalul Inchiziției, iar pe 24 mai 1431 fata a semnat, desenând o cruce, pentru că nu știa să scrie, actul de abjurare la credința ei. Legenda spune că ar fi fost mințită că hârtia conține altceva. Fecioara din Orleans a fost arsă pe rug pe 30 mai, în piața Vieux-Marché din Rouen și a murit strigând numele lui Iisus Christos, convinsă că și-a îndeplinit misiunea. Rămășițele ei au fost aruncate în Sena, iar călăul a declarat mai târziu că s-a temut mult timp să nu fi fost blestemat.

Evenimentul este descris de scriitorul francez Joseph Delteil în volumul său, Jeanne D’Arc (1925): „În piaţă, poporul e apucat de panică. Asesorii, unul câte ultul, ridicându-se grăbiți, se îndepărtează în goană. Păsările tac. O tăcere de miracol se lasă peste omenire, o tăcere de infern. Cardinalul de Wincester are ochii plini de lacrimi. O mulţime de femei suspină, încremenite pe loc. Zece mii de oameni plâng, însuşi Cauchon (episcopul Pierre Cauchon, judecătorul procesului) îşi scoate batista, dar nici o lacrimă nu se îndură de el. Călăul, scurmând cenuşa de pe rug, descoperă inima moartei rămasă neatinsă. Atunci suflă în jăratec şi azvârle inima înăuntru. Inima Ioanei nu arde! Călăul ruşinat se încăpăţinează!

Zadarnic! Inima rămâne rumenă şi proaspătă! Atunci, înnebunit, călăul aleargă şi o aruncă în Sena! Mulţimea se risipeşte în goană! Toţi părăsesc locul acesta de ruşine! Soldaţi şi preoţi fug de-a valma! Călugării se depărtează, făcându-şi semnul crucii! Şi oamenii, înnebuniţi, strigă spre cer: „Am omorât o sfântă”!

Ulterior Carol al VII-lea a inițiat o procedură care a anulat sentința din 1431 şi a cerut ca procesul Ioanei să fie declarat nedrept, scopul său fiind de a demonstra că ajutorul pe care i-l dăduse Fecioara provenea de la Dumnezeu. Decizia privind condamnarea la moarte a fost anulată în 1456 de o instanță autorizată de Papa Calixt al III-lea, curtea i-a pronunțat nevinovăţia și a declarat-o martir pentru credință, fecioara din Orleans fiind beatificată în 1905 şi sanctificată în 1921.

În anii ’70, în volumul „Dosarul secret al bisericii franceze”, doi istorici au încercat să demonstreze că nu Ioana d’Arc a fost femeia arsă pe rug pe 30 mai 1431. Argumentele lor se bazează pe deducţii logice și, până la un anumit punct, cei doi se declară de acord cu versiunea oficială a istoriei.

Precizând că ducesa Iolanda de Aragon (soacra regelui Carol al VII-lea), care avea interesul s-o salveze pe Ioana, a dus tratative secrete cu englezii, autorii presupun că în ultimul moment Ioana d’Arc a fost înlocuită cu o „vrăjitoare” oarecare.

Ce s-a întâmplat însă cu adevărata Ioana d’Arc? Cei doi istorici menţionează că în anul 1436 o anumită Ioana des Armoises, soţia lui Robert des Armoises, din Metz, a susţinut că este una şi aceeaşi persoană cu Ioana d‘Arc. Fraţii Fecioarei ar fi recunoscut-o şi au consimţit să o însoțească în 1439 la Orléans, unde autorităţile locale au organizat în cinstea ei serbări fastuoase.

Istoricii susțin că, dintr-un motiv sau altul, reapariţia Ioanei l-a nemulţumit pe rege sau poate că biserica a considerat inoportună dezvăluirea unei taine în care era implicată nemijlocit. Cert este că, după un an, Ioana des Armoises a fost nevoită să-şi retracteze afirmaţiile, jurând în biserică că nu este Ioana d’Arc. Pe autorii volumului îi nedumereşte faptul că presupusa impostoare nu a fost pedepsită pentru încercarea de înşelătorie, deși, în epocă, legile bisericii erau neîndurătoare.

Mai departe, urmele Ioanei d’Arc (sau des Armoises) s-au pierdut. Cei doi autori aduc însă un alt amănunt în sprijinul ipotezei lor: deşi reabilitată de clerul catolic încă în 1456, Ioana d’Arc a fost trecută în rândul sfinţilor în 1920, fără ca în obişnuita formulă de consacrare să se amintească de „mucenicia” ei. O dovadă în plus, afirmă ei, că Fecioara nu şi-a sfârşit zilele pe rug.

Galerie foto: