Pe 28 februarie 1869 se stingea din viaţă, în pragul vârstei de 80 de ani, după o bătrâneţe chinuită de umilinţele sărăciei, marele poet francez Alphonse de Lamartine.
Cu aproape o jumătate de veac înainte, întâiul său volum de poezii, ”Méditations poétiques” (1820), se bucurase de un răsunet excepţional. A fost urmat de „Nouvelles méditations poétiques” (1823), “La Mort de Socrate” (1823), “Le Dernier Chant du Pélerinage d’Harold” (1825) și „Les Harmonies poétiques et religieuses” (1830), iar versurile marelui poet romantic “au contribuit în mare măsură la modificarea sensibilităţii contemporane, modelând-o îndeosebi către receptarea reveriei şi a meditaţiei sentimentale sau religioase”, scria criticul literar Șerban Cioculescu.
Volumul „Viaţa sentimentală a lui Lamartine”, publicat în 1930 de J. Lucas Dubreton în colecția „Leurs Amours” (Editura Flammarion), aduce o serie de dezvăluiri inedite despre poet. Galeria femeilor care l-au iubit e bogată și începe pe la anul 1806, pe când Lamartine, care era născut pe 21 octombrie 1790 la Mâcon, în Burgundia, într-o familie nobilă, era un adolescent de 16 ani. Cea de care era îndrăgostit se numea Elisabeth de Villeneuive d’Ansouis și era fetița unui aristocrat vecin.
Se întâlneau noaptea la o portiţă dosită din grădina ei şi-şi şopteau romantic gingăşii. Elisabeth a murit la treisprezece ani, în 1807 și probabil Alphonse a uitat-o repede, căci bătrâna doamnă de Lamartine, inaugurând un obicei pe care l-a aplicat tot timpul faţă de fiul ei, a intervenit la timp și l-a îndepărtat de “primejdie”. Până la întâlnirea cu Elisa, care i-a devenit soție, inima lui a fost ocupată rând pe rând de Henriette Pommier, o burgheză visătoare pe care era cât pe ce s-o ia de nevastă, de napolitana Graziella, care l-a consolat de Henriette și care, cea dintâi, l-a inspirat cu adevărat, de contesa Nina de Pierreclos, altă vecină de castel, precum şi de încă vreo alte două figuri feminine.
În toamna anului 1816, poetul a întâlnit-o la Aix pe Julie Charles, soţia unui doctor bătrân şi infirm. În versiunea poetică, Julie Charles a devenit Elvire. De fapt, Lamartine o cântase şi pe Graziella cu numele Elvire şi l-a utilizat mai târziu şi în versurile către doamna de Lamartine, propria lui soţie. Făcea, spuneau criticii literari, ca unele cucoane care-şi botează pe rând servitoarele Maria, ca să nu-şi obosească memoria. S-a discutat îndelung dacă Lamartine şi doamna Charles au fost amanţi sau numai prieteni.
În orice caz, făceau lungi plimbări cu barca pe Lacul Bourget, discutau despre binefacerile religiei sau despre generozităţile prieteniei, îşi spuneau unul altuia „mamă“ şi „fiule“ (Julie era cu vreo cinci ani mai în vârstă decât Alphonse), se contemplau şi se consolau. Pasiunea lui Lamartine creştea pe măsură ce ftizia o afecta pe Julie, iar moartea ei l-a afectat profund.
Zbuciumul sentimental al lui Lamartine s-a liniştit de-abia după ce s-a căsătorit din dragoste cu o
englezoaică, Elisa, nu tocmai frumoasă, dar, se pare, cu un caracter admirabil. Ea a fost, se pare, primul model al bustului Mariannei, figura alegorică a Republicii Franceze
Cuplul a avut doi copii: Félix Marie Emilius Alphonse, născut la Roma, în 1821, și mort înainte de a împlini doi ani, și Marie Louise Julie, născută în mai 1822, care s-a stins la doar 10 ani, la Beirut, în timpul unei călătorii a familiei în Liban, Siria și Țara Sfântă. Poetul nu şi-a mai permis după mariaj decât flirturi fără consecinţe și şi-a canalizat toate energiile spre literatură şi politică.
Ultimii ani i-au fost luminaţi de o nobilă siluetă de femeie: nepoata lui, Valentine, care i-a dedicat întreaga ei viaţă şi care l-a îngrijit cu devotament până în clipa din urmă.
