Moartea lui Mihai Eminescu

Pe 14 iunie, Mihai Eminescu, internat în sanatoriul doctorului Șuțu de aproape o lună, se simțea ceva mai bine, după o perioadă în care boala sa avusese manifestări violente. În preziua morții, poetul s-a trezit, s-a plimbat prin curte, dar spre seară s-a plâns de dureri groaznice de picioare, iar medicul i-a dat un calmant. Eminescu s-a culcat, iar a doua zi dimineața, pe 15 iunie, doctorul l-a găsit mort în patul său.

În urma dorinței exprimate de Titu Maiorescu, doctorul Șuțu (asistat de doctorul Alecsianu și în prezența lui Ștefan Mihăilescu, secretarul general al ministerului de culte) a făcut autopsierea cadavrului, procedură care a durat opt ore și s-a desfășurat la Spitalul Brâncovenesc.

În urma analizelor făcute după moartea lui Eminescu, s-a constatat că creierul poetului cântărea în total 1400 de grame, adică greutatea normală a creierului unui adult. Emisfera dreaptă avea 550 de grame, iar cea stângă, 595 de grame. “Boala lui Eminescu era porencefalie difuză și cronică caracterizată prin o symphysă meningo-cerebrală ocupând hemisferul drept, numai în regiunele psychice. Creierul e deprimat, în unele locuri hypertrofiat, Paralizia creierului lui Eminescu mergea de sus în jos. Inima prezintă particularități anormale, e dilatată”, scrie cotidianul Voința națională din 18 iunie 1889.

“Sâmbătă, la 5 și jumătate, s-a făcut înmormântarea regretatului poet Eminescu. La serviciul divin, care s-a făcut la Biserica Sf Gheorghe, a asistat lume foarte multă. Cităm între alții pe domnii M. Kogălniceanu, L. Catargiu, T. Rosetti, T. Maiorescu, G. Lahovary, membru la Curtea de Conturi, N. Mandrea de la Casație, St. Mihăilescu, secretarul general al ministerului de instrucțiune, colonelul Algiu și alte persoane de disctincțiune. Corpul didactic secundar și primar era prezent în mare număr. Ziariștii și studenții universitari aproape toți câți se aflau în București erau în biserică.

Catafalcul era acoperit de coroane de o rară frumuseți depuse de presa română, de Academie, de redacțiunea Constituționalului, de amici, de redacțiunea Naționalului, de studenții universitari, etc.

După terminarea serviciului divin, sicriul a fost pus pe un car funerar din cele mai simple și cortegiul a plecat spre Universitate.

Carul funebru era urmat de domnii L. Catargiu, Maiorescu, Rosetti, Lahovari, precum și de o mulțime imensă.

În fața Universității, dl. Laurian, cu o voce foarte mișcată, pronunță un discurs, în numele presei. Domnia sa arată pierderea ireparabilă și prematură ce suferă țara prin moartea lui Eminescu.

Dl. Calmuski, student în litere, rostește în numele camarazilor săi câteva cuvinre de adio lui Eminescu.

În urmă cortegiul s-a îndreptat spre cimitirul Bellu. Acolo, când sicriul a fost depus în mormânt, dl. dr. Neagoe, cu lacrămile în ochi, a zis ultimele cuvinte de adio.

Trebuie să spunem că niciodată nu s-a văzut la o înmormântare o asistență așa de numeroasă și de cultă ca aceea de sâmbătă seara.” (Lupta, 19 – 20 iunie 1889)

“Mihail Eminescu, iubitul nostru poet, amicul și colaboratorul nostru a murit în 15 iunie, după o lungă suferință, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din București, în care se găsea de mai mult timp.

Eminescu a trăit totdeauna în deplină sărăcie, cu toate că era modest și avea trebuințe foarte puține. El, ca un copil, nu știa să întrebuințeze banii ce-i câștiga. Trăind în lungul răstimp al bolii din ajutorul prietenilor și entuziaștilor săi, Camera Deputaților îi votă în anul trecut o mică pensiune după inițiativa scriitorului acestor randuri, iar înmormântarea s-a făcut pe socoteala statului român.

Eminescu era bun, blând la vorbă, modest, simpatic. Pentru poporul de jos el avea o dragoste și o milă nemărginită… Cu oamenii din popor se înțelegea mai bine decât cu toată lumea noastră cultă și semicultă, o vară întreagă o petrecu la o stână în tovărășia câtorva ciobani. Eminescu era omul cel mai puțin personal din câți am cunoscut, cu ochii săi negri, profunzi și strălucitori, pe care îi lăsa să plutească mai totdeauna în spațiul nemărginit, se părea că puțin se interesează și de mersul lumii acesteia și chiar de sine însuși.

Românii nu au avut un cugetator și un scriitor mai pesimist decât Eminescu. Deplin pătruns de deșertăciunea vieței și de nimicirea desăvârșită a ființei după moarte, el ar fi părăsit viața cu o zâmbire blândă dacă ar fi avut limpezimea minții sale în momentele supreme.

Cu Eminescu s-a stins un mare poet național, original în toate felurile, noi pierdem un amic iubit și un conlucrător dintre acei a căror geniu au aruncat o lumină vie asupra publicațiunii nostre, iar ca om dispare o figură extraordinară din cele mai interesante și mai simpatice.”

Iacob Negruzzi, Convorbiri literare, 1 iulie 1889