Moartea poetului Vasile Alecsandri

DS TW

Vasile Alecsandri s-a născut pe 21 iulie 1821 (există însă informații contradictorii asupra anului nașterii: 1821 sau 1819) și a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni. Și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde a început să învețe carte cu un dascăl grec, apoi a studiat cu profesorul Gherman Vida. În acea perioadă funcționa la Iași școala lui Victor Cuenim, iar spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la acest pension francez, unde i-a avut colegi pe Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, de care îl va lega o mare prietenie.

 

Familia lui Vasile Alecsandri

Familia lui Vasile Alecsandri

În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1838 viitorul poet face primele încercări literare în limba franceză, dar în anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846.

watchshop.ro

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, a preluat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg, iar doi ani mai târziu, în 1842, tânărul Alexandri a făcut o călătorie în munții Moldovei, în urma căreia a devenit pasionat de culegerea poeziilor populare.

fashiondays.ro

V. Alecsandri și Ion Ghica la Constantinopol (1855)

 

bijuteriidinargint.ro

În această perioadă, cu prilejul seratelor literare și muzicale de la Mânjina, a cunoscut-o pe Elena, sora prietenului său, Costache Negri, de care s-a îndrăgostit nebunește. Seara în care Alecsandri a auzit-o pentru prima oară cântând pe delicata Elena a rămas ca una din cele mai frumoase din viaţa lui. Tânăra avea o fire afectuoasă şi era atrăgătoare prin maniere, discreţie şi blândeţe. “Când intra la serate, însoţită de sora sa, Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă, bourboniană şi plină de mândrie”, astfel sunt descrise cele două surori Negri de poet.

 

Elena Negri

Povestea de dragoste dintre cei doi s-a împlinit la Veneţia, unde Elena Negri venise pentru a se întrema după o boală a plămânilor. Pe 15 septembrie 1846, “domnul şi doamna Alecsandri – Vallahia”, deşi nu erau căsătoriţi, sunt trecuți în registrele de la Palazzo Benzon, o clădire din secolul al XVI-lea, cu vedere spre Canal Grande. În jurnalul său, Alecsandri scrie că de la balconul apartamentului cu trei camere în care erau găzduiți vedea mulţimea de gondole de pe Canal Grande, “care se ocoleau unele pe altele ca nişte rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici”. Și continuă: “Fericiţi cei ce iubesc! Şi mai fericiţi cei ce se ascund de lume şi pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Veneţiei!”.

Cele două luni petrecute la Veneţia au ỉnsemnat însă începutul și finalul poveștii lor de dragoste. Starea de sănătate a Elenei Negri s-a înrăutățit și pe 12 noiembrie cei doi au hotărât să caute o regiune cu climă mai caldă în Italia. Pe drumul spre Sicilia, la Neapole, boala iubitei s-a agravat. Alecsandri şi Costache Negri au îmbarcat-o pe tânără pe un vas, pentru a o duce acasă. Elena Negri a murit însă pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său.

Întors în țară, Vasile Alecsandri a devenit unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848, care în Moldova a avut un caracter pașnic. El este cel care, pe 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a redactat petiția în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza,

După înfrângerea mișcării pașoptiste, tânărul este exilat, călătorește prin Austria și Germania, apoi se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu revoluționarii munteni. În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, întorcându-se în țară în luna decembrie.

Reîntors în țară în 1855, poetul s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, care era „de profesie menajeră” și slujea la Hanul de la Târgu Frumos al lui Novacovski, fostul bucătar al lui Petrache Mavrogheni, marele vistier al Moldovei. Când a văzut-o la han, lui Alecsandri i-a plăcut slujnica drăguţă, iar peste câteva luni Paulina deja era instalată în conacul lui, vecinii spunând despre ea că era „destul de plăcută și bine îmbrăcată”.

Scriitorul s-a căsătorit cu Paulina nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilise la Mircești și a rămas până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

 

“De mai mult timp Alecsandri se simțea slab. Un rău nedeslușit îi surpa încetul cu încetul viața. Cel dintâi care avu conștiința de puterea boalei fu însuși poetul, care, cu toate acestea, nu era descurajat, ci numai neliniștit. Întors în iarna anului 1888 la Paris, el păru îngrijat ceva mai mult ca de obicei, deși încă era îndeobște senin în vorba lui.

Într-o dimineață, fu nevoit să rămâie în pat și aceasta se continuă încă câteva zile. Medicii îi ordonau fel de fel de doctorii și regimuri. Atunci, de multe ori Alecsandri avea atitudini ce păreau că cristalizau conștiința unei vieți ce se stinge. Într-o seară, spre asfințitul soarelui, sta la o fereastră a Otelului Legațiunii, pe care acum nu-l mai părăsea. Era un apus de soare de o măreție tristă ca înmormântarea unui împărat. Ce s-o fi petrecut în mintea lui la priveliștea acestui apus nu s-ar putea spune cu siguranță, dar când privirea i se întoarse înapoi, ochii îi erau acoperiți de o tristețe înduioșătoare, zâmbetul care fu emblema vieții lui pierise acum de pe față și lăsase să străbată în locu-i o umbră tristă, umbra morții. Era în poet ceva din melancolia unui peisaj de toamnă, iar în glasul lui ceva ce se pierde, un om căruia nu i se mai zărea decât capul dincolo de zarea vieții, așa-i erau vorbele de solemne, testamentare, profetice.

În neputința de a călători, ceea ce făcuse el toată viața cu atâta dragoste, se ducea la hotelurile mari din Paris, la Grand Hotel sau la Continental, se așeza pe terasă pe un balansoar și privea ore întregi la călătorii ce plecau sau veneau. Această simplă privire îi făcea bine. Era în atmosfera călătoriilor și i se părea că se află el însuși în călătorie. Sufletul lui cu fond iluzionar căuta să se înșele singur. O slabă aparență a lucrurilor legănată în închipuire i se părea realitate (…)

Visul și speranța nu l-au părăsit pe poet până la cele din urmă licăriri ale vieții. Pe zi ce mergea, răul progresa, în 30 aprilie Alecsandri scria din Paris vechiului său amic arătându-i gradul boalei:

“Azi dimineață m-am sculat la 6 ceasuri ca să mă bucur de frumoasa verdeață ce se întinde sub ferestrele mele luminate de un soare splendid și încet-încet am putut să viu la biurou să-ți răspund… Sănătatea mea a fost din nou încerctă de nevralgii în mușchii din spate. Am avut dureri mari, dar nădăjduiesc că se vor mai micșora ceva și-mi vor lăsa puțină forță ca să pot face drumul până la Mircești…”

În adevăr, nu multe zile după aceasta putu să plece spre țară. Cu cât se apropia mai mult de Mircești, cu atât i se părea că se reînsănătoșează. Țăranii, care îl adorau, iesiră de astă-dată mai mulți înaintea lui, cu preotul și notarul satului în frunte, cu închinăciuni și sărutări de mâini. Natura, casa lui, grădina, cabinetul de lucru, biroul, fotoliul lui, toate aceste lucruri care avuseseră pentru el întotdeauna un glas ascuns de bucuri revederii, îl strigau acum mai tare ca oricând. (…)

Conacul de la Mircești

În ziua de 22 august 1890 Alecsandri intră în agonie. Seara a vorbit ultimele două cuvinte întrebând ce oră e. Peste câteva minute se mai sculă puțin, privi în jurul său și căzu pe pernă. Alecsandri nu mai trăia. La autopsie se constată că pătimise de cancer la plămâni și ficat. Poetul muri tocmai pe locul unde scrisese mai toate lucrările sale literare, în locul unde altă dată fusese biroul său.

În ziua de 26 august fu înmormântat între doi vișini cu toată pompa datorată celui mai mare poet național și dus la gropă de cei nouă dorobanți din Vaslui cântați în Peneș Curcanul. În enorma mulțime de români ce veniră la înmormântarea lui, în fizionomiile lor consternate și mute de durere, păreau a tresări câteva întrebări: Cine ne va mai desmierda cu dragostea lui de poet iubirea de țară, răcoarea și murmurul câmpiilor, nemărginirea lanurilor lucii, umbra pădurilor și fiorurile poporului român, așa cum le-a cântat el?”

Sursa:

Nicolae Petrașcu, Vasile Alecsandri: studiu critic, Stabilimentul grafic I.V. Socec, București, 1894

DS TW

leave a comment