Ideea poemului Hora Unirii este mai veche decât lupta pentru unire Principatelor Române, desfășurată între anii 1855–1859, iar povestea nu a pornit din Iași, ci din Transilvania, unde fuseseră exilați o parte din revoluționarii pașoptiști din Moldova și Țara Românească.
În numărul 24 din 14 iunie 1848 al revistei “Foaie pentru minte, inimă și literatură”, ce apărea la Brașov, a apărut sub semnătura „Un român”, sub care se ascundea Vasile Alecsandri, o poezie a cărei primă strofă a constituit baza Horei Unirii:
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!
Ardelean, copil de munte,
Ia-n ridică acum a ta frunte
Și te-nsuflă de mândrie
Că ești fiu de Românie!
Ura, frați, în fericire!
Ura, frați, într-o unire,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României.
Hora Unirii, așa cum o cunoaștem astăzi, a fost publicată de Vasile Alecsandri pentru prima dată pe 9 iunie 1856 în „Steaua Dunării”, gazeta lui Mihail Kogălniceanu.
Era o perioadă de efervescență națională, în care ideea unirii principatelor începuse să capete contur politic, dar mai ales să cunoască o puternică vibrație populară și, în acel context de speranță și tensiune, poemul a izbutit ceea ce rareori reușește o poezie: să devină un instrument de mobilizare colectivă.
Victor Place, consulul Franței la Iași, scria într-un raport din 23 iunie 1856 trimis către Ministerul de Externe: „Domnul Vasile Alecsandri, poetul cel mai iubit al națiunii, a compus, la rugămintea mea, o poezie în care celebrează Unirea și i-a dat forma unui dialog politic (sceneta dramatizată Păcală și Tândală, la finalul căreia apare Hora Unirii), care se încheie cu un cântec popular menit să fie cântat în cel mai umil bordei…” Totuși, diplomatul a exagerat influența sa asupra compoziției, pentru că Alecsandri a scris Hora Unirii determinat de acțiunea Comitetului Unionist din Iași, din care făcea parte.
Pe 28 iunie același an, revista Steaua Dunării anunța imprimarea armonizării muzicale: „Hora Unirei, poezie de Alecsandri, compusă din muzică națională de dl. Alexandru Flechtenmacher și litografiată de D. Parteni, se află de vânzare la toate librăriile din Iași.”
Ulterior aceeași gazetă relata un incident petrecut la Teatrul Național din Iași, unde directorul Delmann a încercat să oprească artiștii români să interpreteze cântecul. Publicul a forțat ușile, iar spectacolul s-a încheiat în aplauze. Aga, șeful poliției, a ordonat actorilor, sub amenințarea arestării, să nu interpreteze nimic în afara piesei, și totuși Hora Unirii a fost intonată chiar la începutul reprezentației, ca gest demonstrativ.
În numărul din august 1856 al aceleiași publicații, este relatat un alt episod. Grigore Constantinescu, venit la Iași doar ca să asculte Hora Unirii cântată de fanfară, s-a izbit de refuzul capelmaistrului Herfner: „Unde pot eu cânta de-astea? Nu știți că sunt om al cârmuirii?” Redacția nota: „Este sigur că i s-a interzis executarea Horei Unirii.”
Alexandru Xenopol, în volumul „Unioniști și separatiști”, a oferit o serie de informații despre campania caimacamilor Teodor Balș și Nicolae Vogoride împotriva cântecului, iar cenzura la care a fost supus a fost relatată și în Amintirile lui Alexandru Papadopol-Calimah, tipărite în 1888:
„Cele mai pașnice și nevinovate manifestări pentru Unire erau pedepsite în toate chipurile. Vai de bieții lăutari care îndrăzneau să cânte Hora Unirii! Cu cât era mai prigonită, cu atât mai des se cânta în toate ungherele țării. Unioniștii îi apărau pe lăutari, îi răsplăteau cu dărnicie. Mulți funcționari au fost destituiți pentru că purtau cravate și verigi tricolore cu inscripția Unirea. Îi amintesc pe Iancu Codrescu, Agarici, Iorescu și mulți alții. Și eu am fost exilat de caimacamul Balș în iulie 1857, pentru că într-o zi, trecând prin Bârlad, am convins tarafurile din grădina publică să cânte Hora Unirii, deși prefectul dăduse ordin sever împotriva ei. Mai scriam și în Steaua Dunării și în Zimbrul articole în sprijinul Unirii.”
Pe 22 aprilie 1857, un secretar al administrației a emis Circulara nr. 1064, prin care ordona distrugerea tuturor proclamațiilor Comitetului Unirii. Cântecul, însă, nu a putut fi oprit nici de ordinele oficiale, nici de brutalitatea poliției. Gh. Crețianu nota în Concordia din 8 iunie 1857: „Această arie națională a devenit atât de populară, încât nu e sat în care să nu se cânte. Am auzit și copii de 5 ani repetând: Să ne dăm mână cu mână, cei cu inima română…”, iar ziarul Zimbrul, în numărul din 2 iulie 1857, relata: „În satul Răducăneni, în ziua de duminică, întreaga suflare a ieșit la horă. Nu pentru dans, ci pentru cânt: toți, de la mic la mare, strigau într-un glas Hai să dăm mână cu mână… Iar popa, în mijlocul lor, cu crucea în mână, rostea: Aceasta este credința noastră!”, în timp ce un alt cronicar al epocii nota că la Iași, în iarna lui 1857, „Hora Unirii se auzea mai des decât clopotele bisericilor”.
Faptul că versurile erau simple, directe, dar încărcate de speranță, le făcea accesibile tuturor. Un țăran le putea înțelege la fel de bine ca un om cu carte și, în acea epocă în care alfabetizarea era redusă, iar gazetele oricum nu prea ajungeau în sate, Hora Unirii a circulat din gură în gură și a însuflețit sute mii de oameni. În Țara Românească, unde cenzura rusă a fost mai dură, cântecul a fost preluat mai târziu, dar cu aceeași forță simbolică.
Nu întâmplător, în ianuarie 1959, când a avut loc alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și Munteniei, mulțimile au cântat Hora Unirii.
Peste câțiva ani, Alecsandri a reprodus poezia într-o gramatică a limbii române tipărită în limba franceză, în colaborare cu Ubicini, fostul secretar al guvernului provizoriu pașoptist din București, notând: „Ce chant, devenu populaire, est la Marseillaise de l’Union des Roumains.”
Putem spune că, dintre toate creațiile lirice ale lui Alecsandri, Hora Unirii este singura poezie populară în sensul deplin al cuvântului, nu doar fiindcă a fost pe buzele tuturor, dar și pentru că a fost simțită, trăită, transmisă și modificată de mulțime, ca orice cântec care aparține sufletului colectiv.
