Moștenirea marelui filantrop Jacques M. Elias

“Pe 9 ianuarie, s-a inaugurat marea instituţie culturală şi umanitară Spitalul Elias organizată de Academia Română”, scria Realitatea ilustrată în ianuarie 1939, continuând: “Credem că e momentul să dăm câteva date relative la marele donator, precum şi peripeţiile aventuroase prin care au trecut reprezentanţii Academiei însărcinaţi cu îndeplinirea prevederilor testamentare.

Şoseaua prin Ialomiţa spre Urziceni era singura cale liberă spre Moldova, în ziua de 19 noiembrie 1917, când nemţii năvălitori se apropiau de Capitală. Pe marginea drumului acestuia plin de gropi, desfundat de tunuri, precum şi prin şanţuri, se vedeau aruncate numeroase hoituri de cai, cadavre pline de noroi, cu gâturi întinse, ochi înceţoşaţi, cu boturile întredeschise, cu dinţii rânjind, victime mute şi resemnate, care până în ultima clipă şi-au făcut datoria. Era un vălmăşag de care încărcate cu diferite lucruri de gospodărie, tot ce au putut lua cu dânşii pribegii în acele zile de restrişte.

Printre pietonii înfriguraţi, printre zecile de mii de meşteşugari mobilizaţi pe loc, cărora Marele Stat Major le dăduse acum ordinul să părăsească fabricile respective, încolonându-se în rândurile armatei care se retrăgea, prin acest furnicar de drumeţi şi soldaţi zoriţi, femei, copii, furgoane militare răsleţe, care şi căruţe, unele transportând bolnavi, se strecura un cupeu tras de doi cai voinici.

Înăuntru se afla un bătrân cu barbă albă, nu prea mare, care privea prin ochelarii săi, cu tristeţe, spre jalnicul exod.

— Uite miliardarul Elias, spuse cineva. Era într-adevăr acela pe care unii îl considerau drept cel mai bogat om din România.

În jurul lui Jacques Elias se crease o legendă. Despre holteiul acesta bătrân, care ducea o viaţă modestă, considerându-se ca un simplu slujbaş al întreprinderilor sale, se spunea că era atât de bogat încât nici el singur nu ştia ce avere are, afară de comorile de bani şi bijuterii ce se aflau în tezaurul său din strada Corăbiei, “o nimica toată păstrată în câteva case de fier solide”.

Mai poseda terenuri nesfârşite, imobile somptuoase, fiind în acelaşi timp părtaş la diferite întreprinderi mondiale. Avea proprietăţi până prin Spania, prin Statele Unite, prin Pretoria in Africa!

Numai Hotelul Continental, cel mai mare hotel din Bucureşti pe atunci, îi aducea un venit anual echivalent azi cu vreo şase milioane de lei. La Viena poseda mai multe clădiri monumentale, situate în partea centrală a oraşului, cu peste o mie de camere, având confort modern, cu sute de apartamente mari şi luxoase, prăvălii numeroase, birouri, etc. Între aceste imobile era si localul fostului Minister al Marinei din faţa splendidei biserici vieneze, Votivkirche.

Era apoi părtaş şi acţionar principal în consiliile de administraţie a numeroase întreprinderi internaţionale.

Când au năvălit nemţii în România, Elias avea 74 de ani. Ştiindu-se urât de aceştia, s-a hotărât, de altfel cu mare greutate, să părăsească ţara. Prin Iaşi, s-a dus la Petrograd şi de acolo la Stockholm. Se simţea bolnav. Își făcuse testamentul, lăsând legatară universală “Academia Română”, cu obligaţia să întemeieze o fundaţie de cultură naţională şi de asistenţă publică numită “Fundaţia familiei Menachem H. Elias”. Modest, nu ceruse să i se pomenească numele lui, ci acela al tatălui său. Elias, care se străduise toată viaţa să strângă ban lângă ban, visa grandioase opere de asistenţă publică şi binefacere, şcoli practice, spre a pregăti tineretul pentru viaţă, burse pentru copiii săraci, cantine şcolare, ajutorul săracilor, de preferinţă prin muncă… Era un întreg plan, pe care-l prevede testamentul său “spre înălţarea patriei…. şi înfrăţirea tuturor fiilor ei, prin tovărăşia de muncă, de bucurie şi de suferinţă”.

Acesta fusese idealul său, la care credea că va putea atrage şi pe ceilalţi membri bogaţi ai familiei sale, invitându-i să contribuie la mărirea fondului “Fundaţiei Menahem II. Elias”. Dar războiul s-a pus de-a curmezişul acestor nobile planuri urmărite o viaţă întreagă. Mai toate hârtiile de valoare, acţiunile ce le poseda Elias la diferite întreprinderi, s-au prăbuşit. Mărcile germane, rublele ruseşti, nu mai valorau nimic. Venitul moşiilor şi al imobilelor scăzuse în mod vertiginos. La un moment dat, însuşi Elias, dându-şi seama de dezastru şi prevăzând vremuri şi mai grele, a exclamat, vorbind cu d-nii avocat Pantazi şi administrator Staeger, colaboratorii şi prietenii săi: “Mă credeam om bogat, dar văd acum că sunt sărac. Mi-e teamă că nu se vor putea îndeplini dorinţele mele, prevăzute în testament”.

Plecarea în pribegie şi amărăciunile îndurate au fost fatale pentru fostul miliardar. Simţindu-se aproape de sfârşit, octogenarul şi-a menţinut dorinţa exprimată anterior, ca toată averea lui să rămână „Academiei Române”. Totuşi a cerut ca — după moarte — să i se transporte corpul neînsufleţit la Viena, unde se află cavoul familiei, şi acolo să i se împlânte un stilet în inimă… Dorinţa i-a fost împlinită. La rândul ei, Academia Română a stat în cumpănă dacă să primească sau nu donaţia, având în vedere situaţia încurcată şi marile taxe succesorale ce se pretindeau în Germania, în Austria și prin alte state, echivalând uneori cu o confiscare de avere, în urma prefacerilor sociale survenite după război.

— Eu n-am decât rude bogate, spunea generosul donator. N-are nici un sens să le las moștenire. Elias vorbea doar de două rude în nevoie, pe care, de altfel, nu le-a uitat în testament.

— Totuși, dacă s-ar ivi și alte rude sărace, până la al 8-lea grad, să fie ajutate și ele, astfel ca să aibă din ce trăi, a prevăzut el.

Ce s-a întâmplat? Din primul moment, dintre rudele bogate nu s-a oferit nimeni să mai contribuie la fondul „Familiei Menachem H. Elias”, cum nădăjduise donatorul. Ba ceva mai mult: au pornit un proces interminabil, cerând anularea testamentului. Pe de altă parte, s-au ivit imediat şaizeci şi şapte de rude sărace, care cereau pensie. Numărul moştenitorilor creşteau mereu. Diferite persoane sărăcite prin Germania şi prin Austria, care nu aveau acte în regulă, aduceau totuşi martori, voind să dovedească „înrudirea” lor cu Jacques Elias. A fost nevoie de multă energie, perseverenţă şi mult tact spre a se ajunge la o soluţie convenabilă.

Academia Română, hotărîndu-se în cele din urmă, după o ezitare de jumătate de an, să primească donaţiunea, a însărcinat pe dl. prof. dr. Grigore Antipa cu lichidarea diferitelor chestiuni delicate. Astfel s-a putut ajunge la o tranzacţie cu moştenitorii bogaţi, care, după ce au ajuns cu procesele până la Casaţie, au consimţit să primească, odată pentru totdeauna, vreo zece milioane lei. Mai greu a fost cu taxele de succesiune, care prin unele ţări se ridicau până aproape de optzeci la sută, adică impuneau să se sacrifice patru cincimi din moştenire. În această privinţă, dl. prof. dr. Gr. Antipa a ştiut să utilizeze prestigiul Academiei Române, scoţând în evidenţă calitatea ei de instituţie de cultură şi asistenţă publică. Astfel, la Berlin, în loc de şaizeci şi patru de milioane de lei, taxe succesorale, s-au plătit numai patruzeci de dolari. La Viena s-a făcut o altă economie de peste douăsprezece milioane. În Franţa, reprezentanţii Academiei Române au reuşit să reducă la a cincea parte taxele succesorale pretinse; în Anglia, la a zecea parte; în Belgia, Bulgaria, averea a fost ridicată fără să se plătească nici o taxă… Se poate astfel spune că Academia Română a salvat averea lui Elias, din care nu s-ar fi ales aproape nimic dacă ajungea pe alte mâini.

S-a făcut mare zgomot în jurul acestei moşteniri, dar, după terminarea tranzacţiei cu rudele bogate şi achitarea tuturor taxelor succesorale, au rămas netto aproape 224 milioane lei! Numai mulţumită admirabilei administraţii şi a unei bune chibzuinţe financiare s-a putut ajunge azi la construirea spitalului de la Şosea, care a costat 131 milioane lei, fără să fie atacat capitalul iniţial, care rămâne intact. Spre acest scop, s-au creat mai multe fonduri speciale:

1. Fondul pentru construcţia şi înzestrarea spitalului;
2. Fondul pentru clădirea şi întreţinerea a două licee profesionale, prevăzute de testament;
3. Fondul de prevedere, pentru investiţii speciale la moşii şi întreţinerea imobilelor;
4. Fondul pentru răscumpărarea îndatoririlor testamentare, faţă de persoane şi comunităţi;
5. Fondul pentru asigurarea de curs a efectelor. Valoarea pusă în inventar, a efectelor, e menţinută şi acum, graţie acestui fond creat;
6. Fondul cultural, din care se serveşte Academiei Române câte două milioane pe an. Era vorba să se creeze şi un fond special din care să se întreţină spitalul, astfel ca îngrijirea bolnavilor să fie gratuită. Însă, din pricina devalorizării leului, nu s-a putut ajunge încă la acest ideal, deși s-au pus deocamdată la o parte douăzeci de milioane, pentru scopul arătat.

— Voi crea, cu timpul, și acest fond. Dar pentru nimic în lume nu atac capitalul, spunea dl. prof. dr. Antipa. A trebuit să clădim spitalul, care ne-a costat de două ori atât cât prevăzusem, din pricina deprecierii leului… Numai taxe vamale am plătit vreo douăsprezece milioane… Dar este bine că n-am întârziat mai mult şi că populaţia Bucureştilor vede realizată dorinţa inimosului donator…

Este interesant de relevat că marele donator a dispus, prin testament, ca „Fundaţia Menachen H. Elias” să fie administrată de un comitet de trei persoane, dintre care doi creştini şi un istraelit. După cum citim în darea de seamă oficială: administraţia fondurilor a portofoliului de titluri şi acţiuni şi a întregii averi din străinătate, precum şi directiva lucrărilor de înzestrare a spitalului Elias a fost lăsată în grija d-lui vicepreşedinte dr. Gr. Antipa.

Restul averii Fundaţiei cuprinzând imobilele urbane şi rurale la ţară, moşii, păduri, case, etc. a fost sub conducerea d-lui prof. univ. Ioan Simionescu, administrator-delegat. Principele B. Ştirbey figurează ca preşedinte. Dl. avocat Em. Pantazi, bunul amic şi consilier juridic al defunctului, ca al doilea vicepreşedinte. Iar d-nii profesori universitari David Emanuel şi D. Voinov, ca membrii. Primul comitet al fundaţiei a fost alcătuit din trei persoane, astfel cum prevăzuse testatorul şi anume: principele Barbu Al. Ştirbey, d. Marcu Hernstein şi d. Emanuel Pantazi. În urmă, el s-a mai completat cu delegaţii Academiei.

Pentru ca cititorii să-şi poată face o idee cam ce este spitalul organizat de Academia Română, vom arăta că este construit la „Şosea”, pe Bulevardul Mărăşti, în apropierea Arcului de Triumf, înconjurat de jur împrejur de grădini şi arbori, este deci aşezat într-un cadru din cele mai fericite.

Spitalul cuprinde trei mari diviziuni:

1. Ambulatoriul de consultaţii şi de prime ajutoare, cu spitalul de urgenţă, unde lucrează douăzeci de medici şi numeroase ajutoare ale lor, putându-se da anual un sfert de milion de consultaţii. Acest ambulatoriu, instalat în treizeci şi cinci de saloane, cuprinde săli de chirurgie, Röntgen, cardiografie electrică, radiologie, fizioterapie, hidroterapie, etc. etc. Tot ce e mai modern şi mai perfecţionat a fost instalat aci, spre folosinţa bolnavilor. Nu s-a făcut nici o economie. Astfel numai aparatul Röntgen pentru radioscopie a costat trei milioane lei. Spitalul de urgenţă, ataşat ambulatoriului, dispune de alte 14 încăperi.
2. Spitalul propriu zis, care se va deschide ceva mai târziu, va dispune de 83 spaţii, cu 110 paturi, putând fi înmulţite până la 150. În timp de război se poate face loc pentru cinci sute de paturi, întrecându-se deci cu mult dorinţa testatorului.
3. Pe lângă spital, va funcţiona o secţie de sanatoriu, cu 64 spaţii, pentru bolnavii cu mai multă dare de mână. Vor exista şi camere de mare lux. Totuşi, toată lumea va dispune de confort modern, de terase la umbră şi răcoare, de aer ozonificat şi condiţionat, după trebuinţă, adică încălzit iarna şi răcit vara.

Camerele bolnavilor, cu tavane şi pereţi refractari zgomotului, sunt prevăzute cu uşi şi ferestre speciale, care se închid şi se deschid fără nici un zgomot. Prin toate părţile se văd ascensoare, aparate de radio, ceasornice electrice, aparate luminoase pentru semnalizare (astfel ca bolnavii să nu fie supăraţi de zgomotul soneriilor). Nu se aud paşii nimănui… La bucătărie, vasele se spală cu o instalaţie electrică; legumele şi cartofii se curăţă cu aparate speciale; se găteşte cu aburi în cazane şi oale de toate dimensiunile… Există maşini pentru patiserie şi bucătărie fină, bazine pentru peştele viu, frigorifere pentru carne, etc. etc.

Nu mai vorbim despre atelierele de rufărie, de tapiţerie, despre cele 120 camere, destinate pentru locuinţa medicilor, personalului administrativ, surori de caritate, servitori, bucătari, mecanici, grădinari. Nu am citat nici instalaţiile de băi, puţurile proprii de apă, instalaţia de energie electrică…

Totul e îngrijit şi studiat cu atenţie, până în cele mai mic amănunte. Citez, între altele, biroul de controlat, mersul orologiilor, unde am văzut un tablou cu ceasuri mici, corespunzând fiecare câte unui ceasornic din vreo secţiune a instituţiei. Se creează până şi o bibliotecă pentru bolnavi, unde dl. dr. Gr. Antipa figurează printre primii donatori.

Totul pare ca un vis din basme. Dacă dl. prof. dr. Gr. Antipa, care munceşte de 16 ani la organizarea fundaţiei Elias, merită să fie numit creator al spitalului, nu mai puţin adevărat este că o sumă de specialişti de mare valoare, din ţară şi din străinătate, au contribuit pentru punerea la punct a ideii, în diferitele stadii de dezvoltare ale ei, la desăvârşirea clădirii, organizarea laboratoarelor, etc.

Astfel dl. prof. dr. Danielopol, distins savant şi practician, actual medic primar şi director al spitalului Elias, a întocmit tot programul medical, devotându-se ani de zile, cu multă competenţă, scopului ce-şi propusese, fără totuşi să primească nici o retribuţie din partea „Academiei Române”.

Dl. prof. dr. Marius Sturdza, cunoscutul balneolog de la Universitatea din Cluj, odinioară atât de apreciat, pe când profesa la Viena, a organizat secţia specială de fizioterapie, hidroterapie şi electroterapie. Merită să fie citat, în primele rânduri, şi regretatul arhitect român Cezar Petrescu, specialist apreciat la Viena, căruia i se datorează onstruirea spitalului. El s-a stins acum patru luni, fără să mai poată apuca inaugurarea acestei instituţii medicale, care poate fi socotită cea mai modernă şi mai perfecţionată din ţară, făcând cinste savanţilor şi tehnicienilor români, iar Academia Română se dovedeşte, încă odată, ca o admirabilă administratoare a banului public, şi care-şi dă osteneală să respecte dorinţele donatorilor.

Repetăm ce am spus mai sus, că din averea miliardarului Jacques M. Elias nu era să se aleagă aproape nimic şi dorinţele sale ar fi rămas nerealizate dacă el n-ar fi avut buna idee să instituie legatar universal Academia Română”.

*** Alex. F. Mihail, Realitatea ilustrată, 1939