Emil Prager, patriarhul ingineriei românești în secolul XX

Emil Prager s-a născut pe 19 august 1888 la București, în familia unor austrieci originari din Moravia veniți în România la scurt timp după sosirea regelui Carol I. După terminarea cursurilor şcolii primare şi ale Liceului „Gh. Lazăr”, s-a înscris în 1907 la examenul de admitere pentru anul preparator al Şcolii de Poduri şi Şosele, reușind să fie primit ca bursier al instituției.

La absolvire, pe 12 iulie 1912, tânărul și-a început activitatea de inginer constructor, fiind numit la Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie de Apă din Ministerul Lucrărilor Publice, perioadă în care a participat la elaborarea studiilor pentru o serie de lucrări la portul Constanţa.

Spirit întreprinzător, Prager a înfiinţat în 1921 un birou de studii, expertize şi proiecte pentru lucrări de beton armat, primul birou tehnic de acest tip din România. După patru ani, în 1925, biroul tehnic s-a transformat într-o antrepriză de construcţii care i-a purtat numele şi care realiza nu doar proiecte, ci şi execuția a numeroase lucrări administrative şi particulare.

Despre ani de început, inginerul povestea într-un interviu: “Pentru că autobiografia la vârsta mea ţine deja de istoric, vă rog să reţineţi că sunt unul dintre cei mai vârstnici constructori români in viaţă, diplomat al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti încă din anul 1912, dată de la care figurez ca inginer în Corpul Tehnic Român. Subliniaţi că toate studiile mi le-am făcut în țară, unde am beneficiat de un corp profesoral de excepţie. Mi-i amintesc cu emoţie şi dragoste pe toţi profesorii mei, dintre care aş enumera pe Grigore Ţiţeica, Andrei Ioachimescu, Traian Lalescu, Ion Ionescu-Bizet, Anghel şi Alfons Saligny. Aceştia şi alţii, pe care nu i-am putut menţiona, mi-au insuflat dragostea pentru profesie. Datorită lor am reuşit să construiesc în stil românesc multe, foarte multe edificii, câştigând nu o dată licitaţii la care participau prestigioase firme de peste hotare. Toată viaţa mi-am dedicat-o profesiei, înţelegând prin aceasta să-mi împrospătez cunoştinţele, să preiau ce-i nou din lume, să caut să-l aplic creator la noi.

Când fac această afirmaţie mă gândesc la faptul că în aceeaşi măsură făceam cunoscute peste graniţă metodele moderne pe care le aplicăm pe şantierele din ţară. Aceste metode nu mi-au aparţinut totdeauna, ci erau rezultatul colaborării cu muncitorii sau inginerii cu care lucram şi care, nu o dată, şi-au dovedit inventivitatea. Dacă este cazul să aleg ceva din noianul preocupărilor mele inginerești, ei bine, atunci mă opresc la betonul armat, pentru a cărui afirmare m-am zbătut multă vreme. După cum se știe, el a fost inventat în 1849 de un grădinar francez pe nume Joseph Monier, care pot spune că mai mult a intuit ceea ce urma să însemne betonul armat. Lucrurile — cum era şi normal — au evoluat, betonul armat devenind, după părerea mea, elementul indispensabil într-o construcţie. Nu pot susţine că eu l-am introdus în România. Era folosit cu mult timp înainte de a fi fost inginer. Pe vremea aceea nici nu exista catedră de beton armat la Şcoala de Poduri şi Şosele.

Personal am fost fascinat de acest material, deoarece mi-am dat seama că pentru ţara noastră betonul armat este ideal. Iată de ce, cu excepţia Bărăganului, în orice colţ de ţară ai săpa, găseşti nisip şi pietriş de bună calitate, componente de bază ale betonului armat. Acestea au fost primele elemente care m-au determinat să optez pentru folosirea lui. Trebuie să amintesc şi faptul că betonului armat îi prieşte clima noastră. Nu e mai puţin adevărat că, înainte de a fi adeptul său, cochetam cu fierul, care era mult folosit de americani. Pentru ei o fi bun. Pentru noi însă nu”.

În anul 1930, Emil Prager a început să folosească sistematic grafice de lucrări pe şantierele de construcţii, reușind astfel să scurteze termenele de execuție, în special cele pentru construcţia centralelor termoelectrice Şorocani și uscătoria de cereale a portului Constanţa. Începând cu anul 1938 a introdus pe şantiere tipizări de elemente şi cofraje de tablă de inventar, care, împreună cu folosirea cimentului rapid, i-au permis să facă alte mari economii de timp. Între anii 1948 şi 1950 a funcţionat ca inginer-şef al Întreprinderii „Sovrom-Construcţia”, iar în perioada 1951 – 1958 a lucrat la Ministerul Energiei Electrice, ca inginer-şef al Trustului de Construcţii Energetice, ocupându-se de organizarea lucrărilor pentru planul de electrificare.

Printre impresionantele edificii pe care le-a ridicat, se află Palatul Senatului (Ministerul de Interne), aripa nouă a Palatului Regal, Biblioteca Centrală Universitară din Iași, Catedrala episcopală din Bălți, Spitalul Elias, Palatul Societății de Asigurări Generale din Calea Victoriei, Imobilul societății Dacia Română, sanatoriul maritim Eforie, precum și multe reședințe particulare și blocuri.

Soția sa, actrița Elvira Godeanu, pe care o cunoscuse în 1938, povestea: “Era un om cult, care iubea teatrul. Era pasionat de muncă, era bun, politicos, generos, pe lângă că era un uriaș în profesia lui. Doamne, cum s-au strâns atâtea calități într-un singur om! El a adus prima macara din România. Când l-am cunoscut în străinătate, am spus uimită: Dumneavoastră sunteți cel cu macaraua de pe Calea Victoriei? Treceam în fiecare zi pe lângă ea în drum spre teatru și n-o observasem, dar aflasem de ea din ziare”. Elvira Godeanu și Emil Prager s-au căsătorit pe 31 mai 1954, la doi ani după moartea Margaretei, prima soție a inginerului, și au rămas împreună până la moartea lui.

Eminentul inginer constructor a încetat din viață pe 1 februarie 1985, la București, la vârsta de 96 de ani. Scriitorul Leon Kalustian, care l-a cunoscut bine, a publicat atunci în revista Flacăra un emoționant omagiu, remarcând că la Biserica Boteanu, unde fusese depus, au venit să-și aducă omagiile mii de bucureșteni, comparând emoția creată cu cea din alte patru momente similare: funeraliile lui Leonard, I.G. Duca, Armand Călinescu și Ion Cantacuzino.

“Într-una din zilele de început ale lui februarie ce s-a dus, hainul și încăpăţînatul, bezmeticul şi inubliabilul februarie, „ducă-se pe pustii”, cum se

exprimă cu atâta plasticitate ţăranul nostru, şi-a închis ochii lui blânzi şi senini strălucitul inginer constructor şi exemplarul om de desăvârşită omenie Emil Prager.

Anul acesta, la 19 august, ar fi avut 97 de ani, iar dorinţa sa frenetică — pe care nu numai o dată mi-a mărturisit-o — era să devină centenar şi năzuia, cu neclintită fermitate şi inuzabile candori, că va deveni. Dar nici Zeii, fabuloşii Zei, cărora le-a jertfit păgânitatea, ritualurile şi osanalele ei, nici Dumnezeul nostru, al creştinilor, — numiţi-i cum vreţi — pe care bigoţii îi proslăvesc după canoanele scrise, iar misticii îi atribuie puteri supranaturale şi-l învăluiesc în evlavia, temerile şi umilinţa lor, nu i-au ascultat ruga şi vrerea. Probabil că acolo, sus, unde i-au aşezat fanteziile omului, ca să nu fie aflaţi şi identificaţi, în îngrămădirea atâtor milenii din străvechimile de rând datează, vor fi surzit şi au orbit, ca să nu mai poată vedea caznele şi năpastele pământenilor şi să nu mai audă vaierele şi implorările lor. Şi am certitudinea că Zeii şi Dumnezeu au încetat de mult să mai iubească puritatea lacrimei — de vor fi iubit-o vreodată — şi, dacă o întâlnesc, se pietrifică, sau, în cel mai bun caz, îi întorc spatele plictisiţi şi nepăsători, servindu-ne în ripostă o draconică, impecabilă şi implacabilă lecţie de cruzime şi de ingratitudine de care nu mai aveam nevoie şi de care ne-am fi dispensat cu mulţumire, peste toate câte sunt hărăzite speței umane, din leagăn la coşciug…

Aşa a păşit în imperiul tăcerilor şi al întunecimilor Emil Prager, şi e păcat, şi mi-au sporit părerile de rău până la paroxism că nu i s-au mai dăruit graţia şi satisfacţia solicitate, ca să-şi rotunjească suta de ani cu cei trei care-i lipseau, jinduiţi cu aprigile lui ardori şi neşovăieli. Și poate că, în ultima clipă, înainte de a se goli de duh, ca într-o străluminare, se va fi convins şi el că, în adevăr, există un refuz — îndărătnic, perfid şi înşelător — în orice frumuseţe să ne dezveţe, parcă, să mai întindem mâinile spre albele corole ale inocenţei şi să mai tânjim după himerele speranţelor…

Va fi zâmbit cu bunul şi îngăduitorul lui zâmbet dintotdeauna? Va fi plecat mâhnit şi zgâriat de ghimpii dezamăgirii? Nimeni, niciodată, nu va fi în stare să ne elucideze tulburătoarele interogări.

Dincolo însă de întrebările ce se pot isca şi de speculaţiile mintale ce se pot eşafoda, rămâne aspra şi ineluctabila realitate că odată cu Emil Prager s-au stins o gigantică, o inepuizabilă şi pilduitoare vrednicie şi o neistovită pasiune şi competenţă creatoare.

N-a fost personaj de vitrină. Nici subiect de publicitate. Nu. Cu modestia sa organică, se recuza ipostazelor.

A fost, pur şi simplu, om de şantier, pe care l-a slujit cu abnegaţie şi seriozitate, cu o ştiinţă şi o conştiinţă profesională impresionante, care i-au chezăşuit statornic fapta, crezul şi dogma întregii lui existenţe.

Aproape trei sferturi de secol a construit neîntrerupt ca să fie util obştei şi societăţii româneşti şi a construit cu o rară iscusinţă şi cu o rigoare şi un respect pentru legile meseriei splendide case particulare, blocuri cu apartamente confortabile, ample şi impunătoare clădiri ireproşabil concepute şi executate pentru instituţii publice şi toate s-au validat în temeiniciile şi rezistenţa lor — absolut tot ce a zidit şi a înălţat — în cele două negre şi tragice examene cărora au trebuit să le facă faţă: seismele din noiembrie 1940 şi din martie 1977. Au ieşit intacte şi biruitoare în confruntările cu răzvrătirile şi urgiile firii. Şi de atunci îmi plăcea să-l numesc, spre hazul lui dintotdeauna, „prestigiosul artizan care stăpâneşte taina de a făuri eternităţi”.

(…) Le voi înşira cum îmi vin în memorie şi cum le păstrează retina: simetricele aripi ale Palatului Republicii (Palatul Regal), care găzduiesc astăzi Consiliul de Stat şi Muzeul de artă, edificiul Ministerului de Interne, Academia Militară de la Cotroceni, Fundaţia Dalles, Muzeul Satului, Spitalul Elias, Aerogara Băneasa, blocul întreprinderii „Banloc“ de pe Calea Victoriei, către sfârşitul ei pe dreapta, cum te duci spre Şosea, ca şi acela înainte de intrarea principală a Cişmigiului, mai uşor identificabil, căruia i se spune “Spicul“, hotelul „Union“, blocurile fostelor societăţi de asigurare „Adriatica“, „Generala“ şi „Dacia“, fabrica „Apaca“, cele trei clădiri pe care le ocupă în prezent ministerele Petrolului, al Alimentării şi al Energiei Electrice, masiva şi armonioasa construcţie „UGIR”, sediul de altă dată al Uniunii Generale a Inginerilor din România, ca să nu mai vorbesc de locuinţele personale, care abundă în numeroase cartiere, culminând cu acelea din Ferentari, destinate funcţionarilor din Departamentul finanţelor şi, toate câte le-am enumerat sunt exclusiv în Bucureşti.

Voi nominaliza mai departe şi unele din lucrările lui din provincie: uscătoria de cereale din portul Constanţa; silozurile de la Buzău şi Cilibia; Fundaţia Universitară din Iaşi, situată la Copou; Atelierele C.F.R. din Timişoara; grandioasa catedrală ortodoxă de la Hunedoara; ansamblul industrial „Metrom“ din Braşov; Rafinăria Brazi în toată complexitatea ei; Uzinele „Cugir—Jibău“; Fabrica de cauciucuri Victoria—Floreşti; Sanatoriul „Asigurărilor sociale“ de la Brad şi Sanatoriul maritim de la Eforie; centralele electrice Schitu—Goleşti, Floreşti—Băicoi, Şorecani—Aghireş—Cluj, ca şi acelea termice şi hidroenergetice Ovidiu I şi Ovidiu II de la Constanţa. A mai modernizat şoseaua Focşani—Bacău şi a construit şoselele Brătuleşti—Periş— Scrovişte, Ploieşti—Vălenii de Munte, Buzău—Ulmeni, Piteşti— Merişani—Curtea de Argeş şi Herman—Prejmer, iar în materie de căi ferate, a legat Ploieştii de Tîrgovişte, prin Vornic, pe o distanţă de 55 de kilometri şi a deschis apoi drumul de fier Bumbeşti—Livezeni şi Salva— Vişeu cu poduri peste Jiu, cu tunele, cu ziduri de sprijin şi terasamente, în perioada cât era inginer şef la Trustul „Construcţii şi montaje”.

Din 1958 e chemat ca inginer principal în Ministerul Energiei Electrice și cooptat membru în Consiliul Superior Tehnic, avizând asupra proiectelor de lucrări în perspectivă, iar la capătul a două decenii de laborioase strădanii, adică în 1978, împlinind 90 de ani, cere să-şi înceteze activitatea — nu ca să se odihnească, nu ca să vegeteze, ori să-şi petreacă orele pe o bancă într-un parc, în discuţii sterile cu alţi bătrâni, ci să se aşeze acasă la masa de lucru — şi după un an, în 1979, să-i apară voluminoasa şi valoroasa lucrare de evoluţie a etapelor tehnice în construcţii, care e totodată şi o istorie şi o carte de învăţătură: “Betonul armat în România”.

A fost indubitabil un fenomen şi a mai fost un mare şi reuşit discipol al marilor săi dascăli Anghel Saligny, Elie Radu şi Ion Ionescu-Bizet, pe care i-a depăşit — desigur — în înfăptuiri, prin longevitatea lui fecundă, dar mai ales prin miracolul unei biologii în afara comunului, care — cu toţi anii cumulaţi — nu i-au alterat memoria, luciditatea şi raţionamentele şi nu i-au şubrezit nici prospeţimile sufleteşti, nici actul de voinţă. Aştept încrezător să aud că un condei onest şi sensibil se va apleca peste viaţa lui şi peste uluitoarea sa creaţie, ca să avem într-o biografie breviarul unic, de râvne iscoditoare şi de muncă fără răgazuri, al acestui consecvent şi zelos ziditor de bine şi de frumos. Fiindcă trebuie s-o spun, măcar în treacăt, că domeniul căruia i s-a dedicat nu mai avea secrete pentru el, şi atâtor ecuaţii care intervin în ridicarea unei construcţii ştia întotdeauna să le găsească, fără să bâjbâie şi fără să improvizeze la întâmplare, soluţii ingenioase şi îndrăzneţe, durabile şi înnoitoare, pe care timpul le-a ratificat, născându-se astfel — neurmărind-o şi nefiindu-i scop, pentru că era deasupra oricăror vanităţi şi lipsit de orice ambiţie şi fudulie deşartă — o şcoală şi un stil care se pot chema, cu deplină dreptate, Şcoala şi Stilul Emil Prager, recunoscute altminteri ca atare, de notabili specialişti dinlăuntrul ţării, ca şi din afara fruntariilor noastre.

Şi, într-o zi, Emil Prager n-a mai fost. N-a mai fost, ca să ne văduvească de mintea lui luminoasă, de experienţa lui inegalabilă, de sensibilitatea sa nativă şi de pilda caracterului şi a înaltei sale conştiinţe care deveniseră laolaltă simboluri şi unităţi de măsură.

Minutarul de pe cadranul vieţii s-a oprit brusc şi duşmănos, ca să se mute şi să-şi reia bătăile în alte ritmuri mai lente, pe cadranul nevăzut al veşniciei şi al nopţilor fără de sfârşit, unde începe cealaltă numărătoare, tainică şi incontrolabilă, a aducerilor aminte, şi-a acelui de-a pururi ireversibil şi mereu inevitabil „a fost“.

M-am dus să-l văd pe Emil Prager la biserica Boteanu, pregătit pentru calea din urmă, şi să murmur lângă liniştile, îngheţul şi nemişcările veneratului prieten mai mare, căutatului sfătuitor, cumpănit şi înţelept, omului şi cetăţeanului rarissim, iremediabilul cuvânt cu miezul de plumb: „Adio”.

Fila calendarului arăta 5 februarie — brutalul februarie — şi era într-o marţi afurisită, cu dâmburi de nămeţi pe trotuare, care trebuiau escaladaţi, cu un vânt tăios în rafale, cu frig şi alunecuş.

Biserica – ticsită de lume. Afară, în faţa ei, aşijderea, şi pâlcuri-pâlcuri de tineri şi vârstnici, femei şi bărbaţi, — evident niciunul din generaţia lui — soseau fără încetare, se încolonau şi, aşa rânduiţi, intrau şi ieşeau prin aglomerarea dinăuntru, coloană după coloană, ocolind doar catafalcul în acelaşi monom al reculegerii şi al tăcerilor grave, aducându-i prinosul de recunoştinţă, omagiindu-i memoria şi luându-şi „rămasul bun“.

Splendidă şi tonică, în substanţa ei etică şi estetică, această spontană manifestare de civism a bucureştenilor noştri — de nimeni regizată — care parcă au ţinut să arate încă o dată că n-au uitat nimic şi ştiu să-şi cinstească aşa cum se cuvine valorile, meritul, osârdiile. Neîndoios că mulţimea strânsă, oamenii în puhoi, au venit la cernita oră a despărţirii pentru Emil Prager; au venit însă şi pentru Elvira Godeanu, admirabila lui tovarăşă de viaţă şi superba societară a Naţionalului, pentru câte neuitate delectări şi emoţii a putut oferi spectatorilor, cu fiecare apariţie pe scenă, vrăjiţi de frumuseţea şi de farmecul ei, ca să-i aline îndurerările şi să-i mângâie deznădejdea şi singurătăţile.

Din 1926, de cînd vieţuiesc în Bucureşti, am mai văzut revărsarea asta de omenire în valuri succesive în patru alte circumstanţe similare şi cu alta îndreptăţiri: la moartea lui Leonard, pentru care publicul nutrea o adevărată idolatrie, la funeraliile lui I. G. Duca şi Armand Călinescu — unde, printr-o participare pe care pot s-o socotesc plebiscitară, s-a acoperit de odiul şi repulsia naţiei legionarismul şi patibularii lui practicanţi — şi la ceremonialul înhumării acelei podoabe umane care a fost savantul, profesorul şi doctorul Ion Cantacuzino.

Şi am părăsit biserica Boteanu cu sentimentul deprimant că fără Emil Prager în mijlocul nostru, drumurile vieţii s-au îngustat şi nu ştiu de ce — poate ca o compensare — din memorie se însufleţeşte un gând încărcat de patos şi de poezie al lui Vasile Pârvan, sortit parcă să figureze ca un motto la un poem sau la un imn închinat Istoriei — ca noţiune — şi Muzei care o tutelează, Clio, şi pe care isprăvind aici palidele mele însemnări, nu rezist să nu-l redau : „Noi cei singuratici murim… Dar tu, Clio, culegi de pe morminte florile uscate şi ni le faci iarăşi vii, înflorind proaspete, ca cicoarea pe lanuri, în roua dimineţii“.

*** L. Kalustian, Flacăra, aprilie-iunie 1985