HomeVizionariiAcademicieniOmagiu: Savantul N. Vasilescu-Karpen, un nume de aur în știința românească

Omagiu: Savantul N. Vasilescu-Karpen, un nume de aur în știința românească

Vasilescu-Karpen
DS TW

Fizicianul Nicolae Vasilescu-Karpen s-a născut pe 10 decembrie 1870 la Craiova și a fost primul profesor de Electricitate şi Electrotehnică de la vechea “Şcoală de Poduri şi Şosele” (1905 — 1920), devenită în 1920, prin strădania sa, “Politehnica din Bucureşti”, al cărei rector şi profesor a fost timp de 20 de ani, până la retragerea la pensie.

În afara activităţii didactice desfășurate timp de 35 de ani, Vasilescu-Karpen a fost un deschizător de drumuri în ştiinţă şi tehnică, elaborând un număr de 84 lucrări ştiinţifice originale în cele mai variate domenii: elasticitate, aerodinamică, termodinamică, atomistică, teoria cinetică, electromagnetism şi electrotehnică, telegrafie şi telefonie, electrochimie şi chimie fizică, geofizică și biologie.

Teza sa de doctorat în ştiinţe fizice de la Sorbona, “Efectul magnetic al electricităţii în mişcare”, a fost distinsă cu menţiunea maximă. Iată și cuvintele cu care A. Berget în cartea sa, “La Vie et la Mort du Globe”, apărută în 1912 în “Bibliothèque de Philosophie scientifique”, se referea la teza lui Vasilescu-Karpen: “Este o consecinţă (câmpul magnetic) a fenomenului de transport al sarcinilor, fenomen descoperit de Rowland, îndelung discutat, dar căruia frumoasele experienţe, devenite clasice, ale fizicianului român N. Vasilescu-Karpen, i-au verificat existenţa şi măsurat valoarea în mod definitiv. Parte din rezultatele expuse în teză au făcut obiectul a două comunicări prezentate Academiei de Ştiinţe din Franţa”.

În şedinţa de la 1 ianuarie 1900, Vasilescu-Karpen a prezentat Societăţii franceze de Fizică, al cărei membru a fost, un aparat ce reproducea în mod mecanic fenomenele prezentate de condensatoarele electrice, iar în anul 1915 a construit o staţie de telegrafie fără fir la Băneasa, situată între primele locuri pe plan mondial privind calitatea şi puterea (24 kW, rază de acţiune 2 000 km).

În comunicarea din 1909 susținută la Academia de Știinţe din Paris, N. Vasilescu-Karpen a subliniat “avantajele utilizării metodei curenţilor purtători pentru realizarea de circuite telefonice de mare distanţă (distorsiuni mai mici, utilizarea eficientă a liniei prin telefonia multiplă) şi, în acelaşi timp, dezavantajul important, mai ales în acea vreme, al creşterii atenuării liniei cu frecvenţa”.

Chiar de la înfiinţarea Şcolii Politehnice din Bucureşti, inginerul a introdus, în cadrul secţiei electromecanice, cursul “Principii de telegrafie şi telefonie”, pe саге l-a predat Ion Constantinescu, inginer la PTT. La iniţiativa acestuia, în cadrul secţiei amintite s-a înfiinţat, în 1924, “Subsecţiunea de telegrafie şi telefonie” care, ulterior, s-a transformat în “Subsecţiunea de electrocomunicaţii”, ce includea şi radiocomunicaţiile.

Printre cele mai originale lucrări ale profesorului Vasilescu-Karpen se numără cele din domeniul electrochimiei, care l-au condus la crearea a numeroase tipuri originale de pile electrice, denumite К, după numele său, construcţii legate de cercetările teoretice privind principiul al doilea al termodinamicii.

Aceste pile, cu electrolitul format din apă distilată sau acidulată, iar electrozii — unul din platină platinată şi celălalt din platină cenuşie, aur sau mercur — funcţionau folosind o singură sursă de căldură, căldura mediului ambiant, pe care o transformau în energie electrică, fără ca în interiorul lor să se petreacă vreo reacţie chimică. Pilele Karpen sunt reversibile, iar regenerarea lor se face automat, prin simpla lăsare în repaus.

Vasilescu-Karpen

În anii 1956—1957 profesorul a construit două pile K2 (platină platinată — acid sulfuric — aur), care, așezate în serie, reușeau să antreneze un micromotor oscilant, ceea ce a fost interpretat de inventator ca reprezentând crearea unui motor care este pus în mişcare de energia captată dintr-un singur izvor de căldură, de temperatură constantă.

În 1937, Vasilescu-Karpen a oferit un interviu ziarului Lupta, în care a vorbit despre activitatea sa de dascăl și despre piața muncii de dinainte de război:

“Zilnic, ziarele găzduiesc anunţurile insistente, stăruitoare, ale celor ce caută servicii şi pretutindeni, prin anticamerele mai marilor zilei, mişună solicitanţi de slujbe…

Şi totuşi, Institutul Central de statistică publică, cu certitudinea pe care i-o dă competenţa conducătorului său, dr. Sabin Manuilă, şi cu autoritatea conferită de rolul ce-l are instituţia în angrenajul administrativ al Statului, o statistică din care reiese, cu date certe şi precizări oficiale, că nu există în România şomaj intelectual.

Vasilescu-Karpen

Să fie oare cu putinţă? Deunăzi, cineva ne atrăgea atenţia asupra solicitatorilor (fără noroc) de slujbe; tot deunăzi, apare şi statistica prin care se consfinţeşte inexistenţa şomajului intelectual.

Când de la un capăt la altul ţara e un adevărat şantier, când industria şi comerţul românesc cunosc timpuri înfloritoare, când oştirea e, ca niciodată, înzestrată cu materialul corespunzător fabricat în ţară şi când, în toate domeniile se remarcă iniţiative şi prefaceri, stârnite de suflul înviorător care domină, cum e, oare, posibil, să existe totuşi şomaj?

Încercând să lămurim această întrebare şi să verificăm totodată pe teren, am socotit nimerit să solicităm părerea oamenilor calificaţi, profesionişti cu experienţă şi profesori cu răspundere în domeniile corespunzătoare.

E, într-adevăr, inflaţie profesională şi, în mod firesc, şomajul corespunzător există sau nevoile ţării sunt mult mai mari decât disponibilul de profesionişti buni, calificaţi?

Cu această întrebare am purces la desăvârşirea anchetei de faţă. Am avut cinstea să stăm de vorbă cu d. prof. Vasilescu-Karpen, rectorul Școlii Politehnice din Capitală.

Ca fost ministru de industrie şi comerţ şi vechi conducător al uneia dintre cele mai importante şcoli din învăţământul nostru superior, d. prof. Vasilescu- Karpen cunoaşte, tot atât de bine, nevoile şcolii, ale absolvenţilor ca şi ale „pieţii”. E firesc, dar, ca răspunsul d-sale la ancheta noastră să constituie o contribuţie valoroasă, corespunzătoare scopului anchetei.

— În corpul inginerilor, nu există şomaj, ne spune d. prof. Vasilescu-Karpen. Nu numai inginerii, dar chiar şi maeştrii specialişti şi lucrătorii calificaţi găsesc uşor plasament; cunosc cazuri în care până şi elementele fără o pregătire tehnică superioară, cu cunoştinţe superficiale în materie, au o situaţie destul de bună. Faptul se datoreşte, incontestabil, unei îmbucurătoare reluări a întreprinderilor, în toate domeniile în care activitatea e grefată pe baze tehnice, la lucrări publice, edilitare, industriale, la C.F.R., pretutindeni se angajează ingineri.

Construcţia şoselelor şi dezvoltarea noilor industrii reclamă un personal tehnic special şi permanent.

Era firesc, deci, ca inginerii să nu cunoască şomajul, ba, pentru a vă da mai bine seama de situaţie, găsesc nimerit să vă arăt că nu unul, doi, ci toţi absolvenţii Politehnicii găsesc plasament şi sunt solicitaţi încă de pe băncile şcolii, din timpul ultimului an de studii, angajaţi cu anticipaţie.

Din păcate, ducem lipsă de maeştrii şi de lucrători calificaţi, lipsuri care îngreunează mult activitatea şi desăvârşirea rolului inginerilor. Totuşi, începe să se facă ceva în această direcţie la noi, tineretului i se dă, de cu timp, o îndrumare spre profesiunile practice, prin şcolile de ucenici care funcţionează pe lângă aşezămintele marilor industrii din Petroşani, Hunedoara şi Fieni, pe care le-am vizitat, ca şi pe lângă toate celelalte aşezăminte importante din întreaga ţară, pregătindu-se, astfel, prin iniţiativa particulară, generaţia viitoare de personal tehnic auxiliar, preţios auxiliar. Căile Ferate Române au, de asemenea, astfel de şcoli industriale.

Vasilescu-Karpen

Este însă regretabil că liceele industriale nu scot încă un număr suficient de lucrători şi maeştrii calificaţi şi rezultatele grele le vom suporta mai târziu. Sunt regiuni întregi în care lucrătorii sunt improvizaţi şi sunt alte regiuni în care lipsa personalului românesc e din cele mai accentuată.

Noi facem toate sforţările pentru a satisface cererile de personal calificat şi a înlesni canalizarea tineretului studios spre învăţământul tehnic.

Din nefericire, localul, marea piedică pe care, în ultimii ani ne străduim să o înlăturăm, ne împiedică să primim un număr mai mare de studenţi-ingineri, dar e insuficient, cu ateliere mici, nu ne îngăduie să purcedem la aplicarea programului nostru, larg, de anvergură.

Anual, Politehnica din Capitală, ca şi cea din Timişoara, împreună cu echivalenţele străine, dau ţării aproape trei sute de ingineri. Şi pentru a face faţă situaţiei, am mărit, începând din acest an, numărul studenţilor admişi în Politechnică, de la două sute, la trei sute.

De asemenea, în intenţia noastră e să reducem anii de studii la patru ani.

Ceea ce am primit acum în şcoală, numeric, e, vă asigur, extrema limită. În scopul construirii unui nou local, corespunzător nevoilor noastre şi a reformei anilor de studii despre care v-am vorbit, am făcut demersurile necesare pe care le cred pe făgaşul dorit.

Vasilescu-Karpen

Spuneam că personalul tehnic găseşte, imediat, plasament; chiar şi elementele produse de învăţământul mediu sunt căutate în cercurile industriale în care găsesc o buna folosinţă.

E cazul să stărui că această estimare profesională e cauzată şi de campania de românizare a cadrelor, în care elementului autohton i se dă preponderenţă, dar marea cauză, determinantă, e starea înfloritoare a ţării şi epoca cu desăvârşire prielnică tehnicei.

E de la sine înţeles că pe noi, cei care ne-am închinat viaţa tehnicii, ne bucură, ca ingineri şi ca profesori, modul uşor şi strălucit în care elevii noştri, tineri serioşi care s-au trudit conştienţi de menirea lor, cuminţi şi harnici, găsesc plasament, cum sunt căutaţi.

Odată curentul tehnic dezlănţuit, avem certitudinea să credem că epoca va dăinui, înlesnind progresul pe care-l urmărim: în acest domeniu, nu poate fi vorba de o debordare a investiţiilor şi a necesităţilor, de o infiniție profesională şi nici de o depăşire a plafonului de construcţiuni, pentru că programul ţării noastre e vast, întocmit de necesităţi, pe decenii, astfel că nu ne putem aştepta ca cererile să stagneze, calitativ sau cantitativ.

Ca fost ministru de industrie şi comerţ, vă pot spune cu certitudinea unuia care cunosc situaţia în adevăratu-i aspect, că abia acum începem să avem la noi în ţară consumatori, de bine ce până în prezent săteanul, care reprezintă 80% din populaţia ţării, nu consuma mai nimic din produsele industriale.

Suntem în plina înflorire şi numai elemente anormale, — bunăoară, o catastrofă mondială, — războiul — ar putea opri mersul progresului industrial al României”.

Profesorul Nicolae Vasilescu-Karpen a încetat din viață pe 2 martie 1964 la București, la vârsta de 93 de ani.

 

Surse:

Lupta, octombrie 1937

Ştiința şi Tehnică, iunie 1964

Vasilescu-Karpen
DS TW
No comments

leave a comment