Savantul Grigore Antipa, o viață în slujba unei pasiuni

Savantul Grigore Antipa s-a născut pe 10 noiembrie 1867 și și-a petrecut copilăria la Botoșani, într-un cartier locuit de mulți armeni și evrei, de la care a deprins ușurința de a învăța limbi străine. Tatăl său era avocat, dar și-a pierdut devreme părinții și a fost crescut de mătuși, într-un mediu modest. Mulțumită fratelui său mai mare, Nicolae, care era parazitolog, a obținut o bursă regală și a făcut studii universitare la Jena, în Germania, cu celebrul naturalist Ernst Haeckel, inventatorul ecologiei. Tânărul și-a continuat cercetările științifice în Franța și Italia.

În apropierea insulei Capri, în Italia, Antipa a descoperit o nouă specie de meduză fixă, Capria sturdzii. Apoi s-a consacrat studierii Dunării și Mării Negre, participând, în 1893, la o expediție organizată de țările riverane care a durat nouă luni.

Regele Carol I i-a pus la dispoziție, pentru această expediție, crucișătorul Elisabeta și, cu această ocazie, Antipa a întreprins primele cercetări de biologie marină.

Savantul a înființat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanța, cu cele două rezervații și stațiuni de cercetări, cea de la Agigea și cea de la capul Caliacra. Prima este azi departe de mare, iar rezervația a fost distrusă, a doua este în ruină, deși rezervația mai există.

Grigore Antipa a gândit, cu sprijinul regilor Carol I și Ferdinand, un plan de exploatare rațională a pescăriilor din lunca și Delta Dunării și de la limanele Basarabiei și ale Dobrogei de la nordul și sudul gurilor Dunării. Acest plan a dublat în zece ani producția de pește și de icre negre, fără să distrugă mediul și locurile de înmulțire ale peștilor. Cherhanalele au îmbunătățit situația pescarilor, astfel că sistemul Antipa, foarte avansat pentru timpul său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 și dezvoltat până în anii ‘60.

Dar proiectul de suflet al lui Grigore Antipa a fost Muzeul Național de Istorie Naturală, a cărui poveste este mult mai veche. Inițial, prima colecție de istorie naturală a fost expusă în cadrul “Museului Național din Bucuresci” înființat în 1834, în sălile Colegiului Sf. Sava, prin porunca lui Alexandru Ghica, voievodul Țării Românești, din inițiativa fratelui domnitorului, “marele vornic al trebilor dinlauntru”, banul Mihalache Ghica. Acesta a dăruit Muzeului o colecție de 150 de minerale, 213 cochilii de moluște, numeroase fosile și felurite animale naturalizate.

Trei ani mai târziu, un croat supus al Imperiului Habsburgic, Carol Wallenstein de Vella, a fost numit conservator și director al Muzeului, căruia bucureștenii îi spuneau Muzeul Sf. Sava. Muzeul expunea colecții numismatice și de antichități. În 1859, deoarece Colegiul Sf. Sava urma să fie demolat, muzeul se mută în casele Hiotu din vecinătate, cumpărate de Consiliul Școlilor. Anul următor, Carlo Ferreratti, un italian originar din Sardinia, care era taxidermist la muzeu, este numit director, iar în 1864 muzeul se mută din nou, în aripa stânga a Palatului Academiei.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobă în 1865 Regulamentul pentru Administrarea și Organizarea Muzeului de Istorie Naturală din București, prevăzând numirea unui profesor universitar în funcția de director, iar muzeul se mută în clădirea Universității București.

Ilarie Mitrea, medic in armata colonială olandeză din Indonezia, originar din Rășinari, donează muzeului, în 1882, o colecție zoologică de circa 1000 de specii de animale (insecte, moluște, crustacei, pești, amfibieni, reptile, păsări și mamifere). Spațiul și personalul nefiind suficient, piesele au rămas în lăzile expediate de Mitrea până în 1894, când le-a luat în primire naturalistul Grigore Antipa. Colecția Mitrea, din care, în decursul timpului, s-au pierdut două treimi prin mucegăire, prin atacul insectelor dermofage, la cutremure, la bombardamentul de la 1944 sau prin furturi, este cea mai de preț donație primită de Muzeu în cursul existenței sale. În 1884 un incendiu în Universitate distruge ierbarul, colecția de geologie generală, cea de roci și cea de fosile. Din fericire, lăzile cu materialele lui Ilarie Mitrea nu fusesera încă deschise și au rămas intacte.

Grigore Antipa devine director în 1893 și va conduce Muzeul timp de 51 de ani. Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice închiriază, la cererea lui Antipa, casa Porumbacu din strada Polonă, reorganizează radical muzeul și creează o nouă secție, cea de Antropologie și Etnografie.

În 1903 Grigore Antipa îi prezintă primului ministru Dimitrie A. Sturdza un memoriu în care demonstra necesitatea unei clădiri special construite pentru a adăposti un “Muzeu de Istorie Naturală demn de capitala țării”. În ciuda dificultăților financiare ale vremii, Consiliul de Miniștri, “conștient de însemnătatea Istoriei naturale și a educației poporului” aprobă proiectul și suma necesară ridicării clădirii pe un teren de 23.000 metri pătrați, situat la capătul Șoselei Kiseleff. Realizată de inginerul Mihail Rocco după indicațiile lui Grigore Antipa, cu o fațadă proiectată de arhitectul Grigore Cerchez, clădirea este terminată în 1906 și este astăzi monument istoric.

Dupa aranjarea colecțiilor și terminarea prezentărilor și dioramelor, noul muzeu este inaugurat în prezența regelui Carol I și a familiei regale, precum și a mai multor miniștri, pe 24 mai 1908. Cu acest prilej au fost deschise pentru vizitare 16 săli, dintre care una cuprindea 4 diorame bio-geografice – deșertul Sahara, savana africană, preria americana și tundra, printre primele realizate în lume.

Scheletul fosil de Dinoteriu descoperit de Grigoriu Ștefănescu a fost adus aici în 1911. În 1914, tot în prezența regelui Carol I au fost inaugurate noile secții ale muzeului: Geologie, Mineralogie, Paleontologie, Anatomie comparată, Antropologie, Etnografie generală și Ecologie, care ocupau alte 11 săli.

Muzeul are de suferit din cauza cutremurului din 1940 și a bombardamentelor americane, sovietice și germane din 1944. Este anul în care Grigore Antipa moare, la vârsta de 77 de ani. Timp de câteva luni, muzeul este închis publicului din cauza distrugerilor. De atunci a suferit câteva consolidări successive, dar una dintre cele mai importante are loc în 1996. Muzeul se închide pentru public în 1997 și se redeschide în 1999-2002. În 2008, Muzeul se închide din nou pentru încă o renovare a clădirii și o nouă reorganizare a conținutului, modernizare care durează până în septembrie 2011.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *