Nae Leonard, prințul operetei: Copilăria (Partea I)

— Ce ciudat cânţi tu de leagăn copilului!…

— E un cântec din altă ţară… Şi ochii visători ai Carolinei Schaefer priveau atunci departe, atât de departe, încât păreau că văd undele de aur ale Rinului sau izvoarele zglobii ale Dunării, căci ochii ei oglindeau parcă o lumină stranie.

Era o femeie de origină străină, — se spune germană, — de o sentimentalitate ce o făcea să viseze, legănându-şi copilul. Şi femeia aceasta îşi adormea pruncul, nu cu “Nani-nani, puiul mamii”, ci cântându-i, în surdină, valsuri vieneze…

Carolina Schaefer întări astfel predispoziţiile ce transmisese copilului, odată cu sângele şi laptele său. Era o femeie fină, cultă, care iubea artele şi mai ales muzica. De la ea micul Leonard moşteni înclinaţia vădită spre muzică şi toată sentimentalitatea aceea idealistă, de esenţă evident germană.

Dacă însă de la mama sa luă o sentimentalitate plină de duioşie, oarecum melancolică, de la tatăl său, Leonard moşteni un dor neînfrânat de viaţă intensă, o senzualitate avântată.

Prins între aceste două tendinţe sufleteşti, Leonard apare luminos, ca un avion elegant, prins în răscrucea unui foarfece de lumini lansate din două proiectoare.

Leonard s-a născut pe 13 decembrie 1886 la Galaţi, într-o casă mică, din piaţa Moruzi, No. 6. Casa era foarte modestă. În faţa ei se afla un felinar care se aprindea seara, galben, luminând pragul ferestrei ca pe o mică rampă. A fost una dintre cele dintâi senzaţii luminoase ale copilului… Azi, felinarul a dispărut.

Tatăl său era un mic funcţionar ceferist care avu durerea să-şi piardă de timpuriu soţia. În adevăr, Carolina, născută Schaefer, femeia care-şi adormea copilul în ritmul valsurilor vieneze, muri când micul ei Leonard nu avea decât un an.

Copilul păstră în suflet o umbră de doliu, amintirea unor braţe străine ce-l îndepărtează de mama lui şi a absenţei unei fiinţe nelămurite… O vagă nostalgie de mângâieri blonde, de muzică uşoară, de iubire caldă…

Dar era o amintire atât de ştearsă, încât i se părea uneori un ecou din altă lume, o adumbrire pe care cea mai mică pată de soare ce joacă pe covor o alungă. Și pe Leonard îl distrau atâtea lucruri pe atunci… Pisica tărcată, femeia necunoscută care l-a îngrijit după moartea mamei, felinarul din dreptul casei, un gândăcel ce se suia pe un fir de iarbă din curtea care pe atunci părea vastă ca o Sahară, flașnetarul din stradă care cânta uneori melodii parcă nu de tot necunoscute.

Copil frumos, dolofan, cuminte, găsindu-și de joacă cu toate firele de paie, cu toate pietricelele…

Dar nu putea să crească fără de nicio îngrijire. Tata era toată ziua la slujbă. El s-a însurat a doua oară, ca să dea o nouă mamă lui Leonard. Galaţi, oraşul său natal, era pe atunci un port viu, de covârşitoare activitate. Toropeala de azi a porturilor dunărene nu poate evoca imaginea lor trecută.

Dezrădăcinat de copil din acest mediu natal, Leonard a dus cu el nu cenuşiul uliţelor cu umbra umedă, nici forfoteala neagră de pe Strada Domnească. În ochii săi se oglindise Dunărea şi privirile lui aveau să poarte, pentru totdeauna, luminozitatea fluviului larg, sclipirea undelor jucăuşe şi argintate de soare.

Frumoasa Dunăre albastră i-a dat cea dintâi senzaţie de frumos, de mare, de strălucire… Cu sufletul plin de lumina apelor în veșnic neastâmpăr, copilul avea să plece în curând spre alte zări, întru împlinirea unui destin de triumfală înălţare şi tragică decadenţă.

Avea numai câţiva anişori când, zărind un circ ambulant ce-şi ridicase cortul la marginea oraşului, auzi pentru prima oară aplauzele. Erau aplauze oferite unei paiaţe în zdrenţe, unui clovn bătrân, de la care lui Leonard nu-i venea să-şi mai ia ochii. Sunetul aplauzelor… Dar sunetul acesta se pierdu repede în nelămuritul sufletului de copil. Și când cineva îl întreba:

— Ce vrei tu să te faci când vei fi mare?

Răspundea:

— Ofițer.

Vase ancorau în port. Vase ce veneau de departe, cu ofițeri în tot felul de uniforme, albe, albastre, cu nasturi de aur şi trese poleite… Ofiţerii în uniforme ca de operetă, pe care femeile îi priveau lung, visătoare, urmărindu-i de pe debarcader cum plecau, pe vapoarele lor şi mergeau să se piardă în zarea aurie de pe apele Dunării, înfierbântau imaginaţia copilului…

Tatăl lui Leonard fu mutat cu serviciul de la Galaţi la Buzău. Copilul avea numai câţiva anişori când fu transplantat din portul dunărean în Buzăul cu uliţe mărunte, cu răspântii mai înguste decât piaţa Moruzi din cartierul cu case bătrâneşti de la Galaţi şi mai ales fără splendoarea fluviului albastru, ce curgea ca o rostogolire de lumină întinsă, la marginea oraşului natal. Leonard pierduse pe mama sa, pe Carolina Schaefer, care-i cânta melodii stranii la culcare; pierdu acum și lumina Dunării. Nostalgiile lui nelămurite, dorul de o mângâere maternă, de un ritm ușor ca de vals sau de undă trebuiră alungate cu jocuri, dar noua sa mamă nu-l lăsa să se joace…

Se împrieteni astfel cu Max, odrasla inteligentă a vecinului ce stătea în aceiași curte în care tatăl lui Leonard se mutase. Max era mai mare ca Leonard. Era cam în clasa a III-a când Nicuşor abia intrase în clasa întâia primară. Dar aceasta nu i-a împiedecat să se înţeleagă şi să se împrietenească de la început. Şi au rămas aşa, prieteni, până la moarte: micul Max deveni artistul V. Maximilian.

Casa lor era între depou şi gară, aproape de locul unde avea serviciul tatăl lui Leonard. Copiii veneau de la școală și se jucau potolit…

Leonard era blând, milos, visător. Uneori, cu gândul vagabondând cine știe pe unde, poate la frumoasa Dunăre albastră, se adâncea într-o melancolie nefirească pentru vârsta lui.

Mama sa vitregă, fără să semene cu imagina ce în genere ne facem despre mamele vitrege, fireşte că nu-i mai cânta valsuri germane ca să-l adoarmă, nici nu-l alinta.

Băiatul, uneori, cânta. Dar mama sa voia să-l înveţe carte. Voia cu tot dinadinsul să fixeze asupra lecţiei pentru a doua zi. Atenţia lui nestatornică voia să-i potolească impulsiile copilăriei şi într-o intenţie evident bună, îl certa. . .

— Învaţă carte, căci fără carte nimic n-o să se aleagă de capul tău!

A doua sa mamă era o femeie dintr-o familie bună şi stăruia să dea o educaţie desăvârşită copilului. Această stăruinţă a ucis oarecum copilăria lui Leonard. Mama sa nu ieșea niciodată la plimbare, tatăl său nu stătea decât prea puţin timp acasă, iar copilul nu avea voie să iasă din casă.

Avea voie să se joace numai cu Maximilian, dar cu mare grijă, molcom de tot, ca să nu-i atingă niciun strop de apă hainele.

Leonard părea, frumos şi gătit în haine bune, o fetiţă. Singurul joc pe care-l inventaseră, fără să-i certe părinţii, era să se uite pe fereastră unul la altul, turtindu-şi năsucurile de geam.

Copilărie tristă, meditativă… Leonard învăţa bine. Trebuia să ia premiul întâi în clasa întâia primară. Dar fu dat altui elev. Şi în sala festivă, Leonard fu aspru certat…

— Trebuie să înveţi carte, înţelegi?… Dar Leonard simţea nelămurit dorul unei mângâieri uşoare ca o melodie de vals uitat, ca un murmur de ape, poate ca murmurul Dunării albastre ce-i rămăsese în suflet…

Ţinut de scurt de mama sa, termină patru clase primare.

— Dar cine-l învăţa oare pe Leonard atâtea cântece şi atâtea poezii?

Părinţii se întrebau şi nu se dumireau. După patru clase, s-a organizat o serbare şcolară.

O, ce important eveniment e în provincie o serbare de fine de an!… Cucoanele îşi fac rochii noi cu câteva luni înainte, “cavalerii” provinciali nu mai vorbesc de altceva în preajma zilei fericite. Iar copii învaţă de zor poeziile ce vor declama şi cântecele pentru cor.

La Şcoala numărul 2, — “Şcoala I. C. Brătianu”, — era zarvă mare. Directorul, dl. Flor Constantinescu, supraveghea personal pregătirea serbării. Era o serbare deosebit de importantă pentru şcoala primară de băieţi. Gândiţi-vă! Școala îşi cumpărase un drapel al ei, cu stema ţării lucrată în fir, pe culorile naţionale şi se anunţase serbarea pentru “înfiinţarea şi sfinţirea drapelului şcolii!

Acest eveniment răscoli întreaga populaţie buzoiană. Profesorii nu mai ştiau unde le e capul. D. Constantin Negoiţescu adusese pe Leonard în faţa directorului şi-l pusese să declame, susţinând că “e un copil fenomen”. D. Flor Constantinescu hotărî ca la serbare să se joace o piesă de teatru şi rolul principal să i se dea lui Leonard.

Atunci, prin 1898, când era în vârstă de 11 ani, s-a suit prima oară Leonard pe scenă…

Repetiţiile începură. Serbarea avea loc în sala Teatrului Moldavia. Avea să se joace piesa istorică “Şoldan Viteazul”. D-nii Negoiţescu şi Constantinescu îndrumară şi stimulară pe Leonard. În ziua însemnată cu roşu în calendarul provincial, sala festivă fu împodobită cu flori de foiţă colorată şi la portretele regale se agăţară panglici tricolore. Lume multă. Părinţi, profesori, elevi din toate clasele, fete, colegii de clasă în păr, cu Max, cu Iliescu, prietenii lui Leonard în frunte. Pe scenă, programul se desfăşură, compus din cuvântarea directorului, cor, declamaţii, iar cor şi iar declamaţii.

Program frumos, pentru un oraş lipsit de alte spectacole, cum e Buzăul, care în materie de artă dramatică n-avea decât un varieteu de mâna zecea. Dar cucoanele începuseră să caşte pe furiş, iar domnii să moţăie…

Un copil năltuț, drept, cu ochii scăpărând ca de reflexele solare dintre undele unui fluviu, începu să recite, cu o voce plină de nuanțări extreme, de modulaţii catifelate. Era Leonard, într-un rol naiv, dar avântat, un copil impetuos în gest odată cu versul, molcom în pasajele de duioşie, vibrant la locul potrivit, senin în curgerea versurilor de linişte. Leonard simțea…

Copil frumos, micul artist improvizat opri cu vraja talentului său, ce se ivea atât de timpuriu, moţăiala spectatorilor. Cucoanele ridicară capul, domnii îl priviră cu atenţie. Copilul acesta comunica un fior ciudat, un fel de exaltare stăpânită…

Succesul serbării fu succesul său personal.

Femeile îi aruncară flori.

— Ce frumos copil!… E adorabil…

Bărbații își șoptiră:

— Are pe dracu ‘n el, băiatul ăsta!…

Leonard primi atunci cele dintâi ropote de aplauze, primele flori, primele priviri visătoare de femeie… Aplauzele din sala Moldavia au amintit oare băiatului ropotul de aplauze auzit odinioară, în stradă, când publicul aplauda o paiaţă în zdrenţe, un clovn bătrân dintr-un circ ambulant, ce-şi aşezase cortul la marginea oraşului provincial?

Poate că imaginea aceasta ştearsă a trecut, în clipa primului succes, prin mintea sa, publicul ovaţiona, directorul îndemnă pe Leonard:

— Mulţumeşte, înclină-te… Micul sărbătorit şopti cu recalcitranţa copiilor răsfăţaţi:

— Da ce sunt eu? Paiaţă?… Se înclină însă cu graţie; se înclina în faţa Destinului ce-l pândea…

Directorul Constantinescu, luase deoparte pe tatăl lui Leonard:

— Să-l faci artist. Are un talent cum n-am mai văzut!

— Băiatul meu, actor?… Să-l ferească Sfântul!…

Și în familia din casa de lângă gară, o nouă îngrijorare se ivi: Leonard nu vrea să se mai facă ofițer, ci actor!…

Erau desigur părerile vremii şi ale provinciei. Dar Leonard ştia acum că artist nu e tot una cu o paiaţă oarecare de circ ambulant. Şi prinsese sensul exact al aplauzelor. Căci domnul director Constantinescu îi spusese:

— Măi, băiete, tu să m-asculţi pe mine, că ai s-ajungi departe. Să înveţi să cânţi… Să cânţi mereu. Şi să te faci artist, căci tu ai o privighetoare în gât şi ştii să spui poezii cu foc…

*** Realitatea ilustrată, 1929, Sandu Vornea, Viața romantică a lui N. Leonard