HomeVizionariiMuzicieniNae Leonard, prințul operetei: Vremuri triste (partea a V-a)

Nae Leonard, prințul operetei: Vremuri triste (partea a V-a)

Leonard
DS TW

Stătea cu Niculescu-Basu într-o cameră și formau aproape o unitate: n-aveau taine unul pentru altul. Lui i-a destăinuit mai întâi că o iubește pe o colegă atât de mult încât trebuie s-o ia neapărat de soţie. Şi astfel se căsătorise Leonard prima dată. Basu îi citea scrisorile de dragoste şi răspundea pentru el. Uneori lui Leonard îi era silă să răspundă; alteori voia să răspundă frumos şi Basu se pricepea…

Sufleteşte, profund, Leonard a iubit în viaţa lui foarte puţine femei, poate numai două sau trei. Celelalte au fost capricii, aventuri… Era o fire sentimentală, care punea ceva din sufletul său în orice aventură galantă. Adânc, dureros, a iubit rar.

A iubit pe prima sa soţie şi, totuşi, nu a putut rezista curentului, vârtejului gloriei. Dragostea acestei femei serioase se transformă cu timpul într-o prietenie strictă.

A doua soţie a lui Leonard fu o domnişoară dintr-o bună familie din Focşani.

Lumea a brodat multe legende în jurul căsniciilor lui Leonard. Divorţurile cu care aceste căsnicii s-au terminat sunt fireşti. Ele îşi au cauza în vâltoarea în care viaţa atrăsese pe omul slab care era Leonard şi care nu a putut rezista. Firea tenorului explică aceste dezacorduri casnice. Era un impresionabil, omul primei impulsiuni.

Vedea o femeie, îi plăcea. Femeia aceea nu s-a întâmplat niciodată să nu-l placă şi mai mult, să nu caute ea mai întâi să-l atragă. Aşa se întâmpla cu toate femeile. Leonard plângea, destăinuind prietenilor că-şi iubeşte soţia şi, totuşi, nu putea să reziste celorlalte femei…

E prezentat într-o familie bună. Se îndrăgosteşte de domnişoară. Peste puţin timp idila se termină şi Leonard se îndrăgosti de sora cea mare a domnişoarei. Acest roman dură vreo lună. Trecu la rând sora cea mică. Din fericire, nu erau decât trei surori…

Romanţa!… O lansa Leonard, la premiera de la Grigoriu.

O auzeai însă prima oară aiurea, căci numai elita se ducea pe vremuri la premieră. Când o auzeai întâi, nu-i dădeai mare atenţie: o romanţă dulceagă, o romanţă banală ca toate romanţele…

Iată însă că orchestra de la restaurant sau de la berărie ţi-o cânta câteva seri la rând. După ce plecai, nu ţi-aminteai melodia, dar te obseda un fel de nostalgie nelămurită, de acorduri fragmentate.

Nae Leonard

La un chef, lăutarul îţi cânta la ureche această romanţă, care era la modă. Începeai s-o fluieri, acompaniat de vioara ţiganului. Ai prins o frază muzicală, care te urmăreşte persistent: te culci cu acordul acesta în gând, te scoli cu fragmentul de refren pe buze, îl şuieri aproape în minte, între două feluri de bucate, şi simţi dorinţa voluptoasă să mai auzi o dată romanţa la modă.

Ce surpriză plăcută!… La operetă, Leonardo cântă duios sau înflăcărat, în plânsul răscolitor al viorilor sau în sonoritatea triumfală a orchestrei. Spectatorii murmură, odată cu Leonard, romanţa la modă…

— Bravo!… Bis!… Leonard!… Leonard!…

Şi tenorul, sclavul mulţimii, se supune graţios, zâmbind, plecându-se…. Cânta amplu, tare, ca să auzim toţi, până în fundul grădinii, de unde îi veneau aplauzele cele mai calde şi ovaţiunile cele mai entuziaste. Leonard îşi forţa vocea, cânta pentru mulţime, pentru toţi şi publicul delira…

Romanţa la modă… Învăţai astfel refrenul care-ţi revenia mereu în minte. În curând, romanţa la modă se nuanţa pentru tine, cu un element personal şi sentimental. Într-adevăr, venea un moment când romanţa la modă se lega sufleteşte de femeia iubită. Fie că priveai femeia iubită la restaurant, pe când orchestra cânta romanţa la modă, fie că însăși această femeie ţi-o cânta la pian, de acum romanţa la modă avea pentru tine un înţeles afectiv nepreţuit…

Societatea de ieri avea altă sensibilitate, iubea altfel…

Te hotărai apoi să cumperi romanţa la modă, în formă de placă neagră pentru gramofonul de-acasă. Romanţa atingea în clipa aceea apogeul popularităţii sale. Gramofonul este însă călăul şansonetelor la modă şi în Bucureşti invenţiunea aceasta modernă pătrunsese cum sporeşte azi răspândirea radiofoniei.

Într-adevăr, cu ajutorul gramofonului, romanţa la modă putând fi bisată la inifinit, numai printr-o învârtire a manivelei şi o deplasare de diafragmă, o repetai până la exasperare. Şi astfel, începea declinul şansonetei la modă.

Pe stradă, în tramvai, la cinema, pretutindeni nu auzeai decât romanţa sau valsul la modă lansat de Leonard. Romanţa se democratiza astfel şi mergea cu paşi gigantici spre banalizare, până se prăbuşea în dispreţul public.

Până şi ţigănuşii care vindeau ziare o fluierau pe bulevarde. Staţiunile balneare erau inundate de romanţa la modă. Tinerii îşi mărturiseau dragostea cântând iubitei ca Leonard în “Prinţ şi Bandit”:

Ştii tu fetiţo, Ce blând fior?…

Muzica militară înscria apoi în repertoriul ei această melodie, o cânta la sărbătorile naţionale, în Piaţa Palatului, sau în timpul verii, în chioşcul din parcul de la Sinaia şi atunci romanţa la modă îşi trăia ultimele zile. De aici, abia dacă o mai cânta un ţambal sau o armonică, în cârciumi. Leonard lansa o altă arie, în timp ce vechile romanţe, auzite de o sută de ori, de o mie, de zece mii de ori, începeau să crispeze nervii, insistând să se menţină pe portativul actualităţii. Opereta începea declinul. Ascultai vechea romanţă cu fălcile încleştate, cu privirile încruntate, cântată la vioară, în cine ştie ce salon, de vreun copil prost crescut. În fine, spărgeai placa de gramofon…

Sărmana romanţă la modă, simbol al nestatorniciei vieţii… E acum ca o amantă îmbătrânită, ca o floare ofilită…

Şi târziu, după ce aproape ai uitat-o, o flaşnetă guturală o evoacă pe neaşteptate într-un amurg, pe o uliţă pustie. Auzi astfel, Leonard, o veche arie, cântată de o flaşnetă: Când sărmanul tatăl meu era tânăr cum sunt eu…

Romanţa nu mai era la modă. Dar era romanţa în care Leonard avusese un frumos succes de debut…

Nae Leonard

Au trecut anii şi în sunetul monoton al flaşnetei şi-aduse aminte, ascultând romanţa uitată, de atâtea alte romanţe uitate. Şi-aduse aminte că femeia iubită a cântat o romanţă la modă la pian, că melodia sentimentală şi simplă a romanţelor lui a mângâiat degetele atâtor femei care l-au iubit, că într-o seară, când o femee l-a părăsit şi când a auzit singur la restaurant pentru a suta oară romanţa la modă, i-a venit să plângă şi a plecat capul în farfurie…

O nouă serie de succese urmară: “Contele de Luxemburg”, la Teatrul Modern, apoi “Orfeu în Infern”, “Ţăranul voios” şi, în stagiunea de vară din 1910, “M-lle Nitouche”, “Dragoste de ţigan”, “Fata muzicantului”, “Prinţ şi Bandit”.

Opereta “Suzana” avu o vogă nebună. Capitala întreagă fredona ariile acestei zglobii operete. La restaurante, orchestrele cântau valsurile şi romanţele pe care le lansa Leonard.

În 1912, repertoriul conţine “Eva”, “Duşmanul femeilor”, în care Florica Florescu făcea furori, “Fiii în taximetru”, “Dama în Roşu”, cu Maximilian într-un rol de mare succes , “Augustin Lăutarul”, în care lui Leonard i se părea că-şi cântă tristeţea propriei lui vieţi…

În anii următori, se joacă cu acelaşi succes, “Suzi”, “Alteţa Sa, Micul Rege”, “Regina cinematografului”, “Cowboyul”, cu o romanţă pe versurile lui Maximilian, “Stela”, “Escrocii”, “Fratela”, “Minerul”.

Între timp, Grigoriu se retrăsese de la direcția trupei și până în aprilie 1916, compania joacă in forma unei asociaţii, sub direcţia lui Maximilian.

Leonard e forţat să joace în fiecare seară. Lumea venea la casă şi înainte de a lua bilet, întreba:

— Leonard joacă? Dacă nu juca, sala era goală…

Cu puţin înainte de război, joacă la Constanţa şi peregrinează prin provincie. Leon Popescu îl angajează cu 6.000 de lei lunar, pentru Lyric, dar războiul izbucni.

Capitala, în primele zile ale războiului, bombardată de zepelinele şi aeroplanele cu crucea neagră pe aripi, trăieşte clipe de mare groază. Noaptea, nicio lumină in oraş. La apropierea zepelinului, clopotele bat alarma. Bateriile antiaeriene bat văzdunul şi săbiile de lumină ale proiectoarelor încearcă să alunge păsările morţii.

Trupele germane intrară în Capitală. Nemţii, avizi de operetă, primesc cu bucurie sugestiile şefului de orhestră Skohutil, care avea trecere la comandatura germană, de a se deschide Teatrul Liric.

Nu se mai găseau lemne şi alimente. Jucară în sala neîncălzită, aşteptând vara, ca să poată juca la Oteteleşanu.

Un mare succes din timpul războiului fu “Niobe”, cu Zili Raşianu. În opereta “Călăreaţa de circ”, Zili Raşianu intra călare pe scenă, înaintând astfel până la rampă, ceea ce entuziasma pe nemţi. Lumea venea ca să vadă pe călăreaţă apărând astfel şi mulţi după actul I plecau.

Un rol frumos şi de mare succes a avut Leonard în timpul războiului în “Floarea din Stambul”. Din cauza turcilor, aliaţi cu germanii, această operetă figura pe afiş cu titlul schimbat, în “Floarea din Shiraz”. Ariile acestei operete făceau vogă la Bucureşti, ca şansonetele revistelor lui Tănase la Iaşi.

O altă operetă jucată cu succes în timpul ocupaţiunei, a fost “Sânge vienez”.

Prin iunie 1917, un prieten comun îi spune că Louis Cazes e prizonier la Cotroceni, închis de nemţi în lagăr, după ce-l aduseseră din Silezia. Cu Cazes, Leonard patina pe vremuri la skatingul de la Ambasador şi lua masa cu el la Enache.

Nemţii îndrăgiseră opereta lui Leonard şi tenorul interveni în favoarea lui Cazes, pe care reuşi să-l elibereze.

L. Cazes deveni secretarul companiei Leonard şi prieten nedespărţit al tenorului, până la moartea lui.

A doua soţie a lui Leonard, fiind din Focşani, plecă la venirea nemţilor în Moldova. Rămas singur în Bucureşti, Leonard zăreşte într-o zi, în restaurantul Continental, unde lua masa, pe fata patronului. Această fată, al cărui tată e bogat, avea să devină a treia soţie a lui Leonard şi să joace în viaţa tenorului un rol decisiv. Era tânără şi foarte frumoasă.

Dar nici cu ea căsnicia nu se putu înjgheba pe baze mai solide, deşi Leonard aspira către o iubire mai calmă, de durată mai lungă. Dar viaţa lui de artist răsfăţat îl îndepărtă de la această aspiraţie.

Totuşi, opereta murea. Leonard simţi aceasta şi în adâncul sufletului său evoluţia fatală a genului către alte forme de artă sădi o amărăciune crescândă.

Ar dori o iubire mare, care să-i umple sufletul. E greu de găsit o astfel de iubire în căsnicie, unde apropierea continuă divulgă toate scăderile soţilor.

Caută în alcool şi în viaţa de chef nocturn o mulţumire sumbră, trecătoare, care lasă în urmă adâncirea răului ce rodea acest suflet.

Cât timp are bani, risipeşte larg. Toalete, petreceri, generozităţi uluitoare, pe un artist bolnav, căzut în mizerie, îl ţine el. Are cunoscuţi care oricând găsesc la Leonard mii de lei. Dacă se întâmpla să nu aibe, se împrumuta, numai ca să-şi ajute prietenii.

Cu aceeaşi spontaneitate de copil, face cele mai frumoase şi cele mai ciudate gesturi. Primeşte o bijuterie scumpă, de mii de lei, în dar, ca amintire, dar refuză ajutor bănesc de câţiva poli când nu are ce mânca!

La 12 noiembrie 1918, nemţii se retrag din Capitală. La 22, stagiunea de operetă se redeschide cu “Floare din Stambul”. Succesul operetei continuă câtva timp, în virtutea unei inerţii sociale, deşi un reviriment profund se ivise în sensibilitatea publică.

Soarta făcuse ca Leonard să rămână în timpul războiului în Bucureşti. Tănase, al doilea artist al şansonetei româneşti, trecu Carpaţii cu o unitate de pionieri. În drum spre Braşov, în prima zi a mobilizării, regimentul din care făcea parte Tănase poposi la Sinaia, în cartierul Isvor.

Vila popotei, — o casă de ţară. Din pridvor, privim în beznă. Pe stradă, luminile sunt stinse şi liniştea se confundă cu elegia Prahovei din vale, lăsând impresia că tăcerea murmură.

La popota ofiţerilor, care ştiau că a doua zi vor intra în foc ca să treacă munţii în Ardeal, Tănase cântă, acompaniindu-se singur cu o armonică.

Apoi veselia se stinge. Tănase cântă o romanţă dintr-o operetă. E o romanţă sentimentală şi tristă, ce distonează strident cu asprimea voinţelor celor ce se pregătesc să moară pe Carpaţi. Tănase se opri brusc din cântec:

— Nu mai merg cântece d-astea, de-acuma… Şi începu, cu verva lui îndrăcită, o şansonetă veselă, ca de revistă. În clipa aceea, Opereta murise…

Ofiţerii s-au culcat. Liniştea e desăvârşită. Totuşi, din odaia vecină, se aude glasul ţăranului bătrân:

— Nu pot să adorm deloc… Era prima noapte a mobilizării. Se schimba ceva în sufletele răscolite. Mulţi nu dormiră în noaptea aceea, ca bătrânul de acolo.

Zori de sânge. Munţii par decoruri de carton schiţate în cărbune.

Sunetul trompetelor ce clamează mobilizarea se sparge strident, în aerul rece, hohoteşte în ecourile pădurii, vibrează în ferestre. Cocoşii, amăgiţi, răspund. Şi trompetele îşi curmă o clipă chemarea, ca să reînceapă aspre, mai departe, mai stinse.

În răcoarea transparentă a dimineţii, se aud dinspre gară fluierături de tren. Şi ţi se pare că în ţipătul locomotivelor a izbucnit o nostalgie de mult înăbuşită, un dor de moarte glorioasă sau poate un elan triumfal, către o viaţă nouă.

Într-adevăr, Opereta murise în clipa aceea. Valsul era prea blond, prea molatec, pentru vânjoasa viaţă ce începea; romanţa era prea dulceagă, pentru cei ce aveau nevoie de beţia veseliei, de marşul triumfal în acordurile căruia să se ducă la moarte.

În timpul războiului, Tănase reuşi să-şi înjghebeze în Moldova o trupă cu care joacă la Iaşi şi în numeroase oraşe din provincie. Veselia lui, cântecele lui exuberante, răsună în toate tranşeele, amuzând, făcând pe soldaţi să-şi uite o clipă necazurile, alinând dorul de acasă şi înviorând pe cel răpus de foame.

Împreună cu Marioara Cinski, Tănase joacă reviste în Moldova. Acest gen nou, corespunzând unei noi stări afective a populaţiei, se ridică treptat în locul operetei.

Cei ce se întoarseră din Moldova, nu mai fredonau valsurile lui Leonard, ci şansonetele din revistele jucate de Tănase. Foştii luptători, la demobilizare, aduseră în ţara ocupată şansoneta lansată în Moldova de Marioara Cinski:

Iubitul meu nu este prinţ,

El n’are visuri, nici dorinţi

Să stea ‘n palate;

El stă în vale, la Oituz…

Opereta reîncepuse, dar valsul păru fad luptătorilor întorşi acasă, faţă de simfonia barbară a obuzelor. Voinţele încordate, respingeau romanţa duioasă.

Răsturnarea tuturor valorilor, scoţând la suprafaţă clase inculte de speculanţi, politicieni îndrăzneţi şi aventurieri financiari, substitui gustului mai rafinat de ieri, aviditatea de pornografie. În locul versului duios, în locul sentimentului fin, noul public postbelic cerea în primul rând fastul decoraţiei vizuale. De aci, marele succes al somptuoaselor montări de la Cărăbuş cărora opereta nu le rezistă. De aci, noua formă de artă, pur vizuală şi aproape nulă ca intelectualitate, care este cinematograful. Faţă de aceste concurențe, învechita operetă cedă.

Jazz-ul pândea momentul potrivit ca să-şi facă “intrarea”, pe scena sensibilității barbare a societății de după război. Sentimentalitatea se stinse, devenind azi o însușire sinonimă cu ridicolul.

Leonard părea că simte surd toată această modificare a atmosferei morale din jurul său. Fondul său intim de melancolie, acoperit de spuza gloriei vane şi nestatornice, începe să licărească din nou, încearcă să-şi înece acest zbucium nelămurit în şampanie. Şi mai este un fel de beţie pe care cei cu un fond de melancolie împotriva căreia luptă o cunosc bine: beţia de veselie. Tragica veselie fictivă, veselia forţată.

Bea… Femeile sunt mai reci acum. Războiul dă naştere unui tip nou de femeie — femeia de afaceri, o fiinţă asentimentală şi interesată, care nu mai vibrează în ritmul monoton al valsului de odinioară,

Leonard îmi spunea:

— Ehei, s-au schimbat femeile şi vremurile!… Uite, la mine: Eu, care am primit mii de cadouri dela femei, am ajuns azi că până şi pe mine mă “toacă” femeile!…

Şi, în adevăr, Leonard cheltui cu o femeie mult, — mulţi bani şi mult din sufletul său.

Compania de operete joacă intens. “Anişoara”, “Micul rege”, “Dama cu hermină”. Totuşi, pentru prima oară se introduce în repertoriu ceva deosebit: “Moartea lui Arséne”, prelucrare de Maximilian după Leblanc. O piesă poliţistă!

La 1921, ministerul artelor trimite trupa lui Leonard pe linia de Vest, unde jucă operă şi operetă la Timişoara, Arad şi Oradea. Teatrul din Timişoara fu mistuit de foc…

O bronşită supără tot mai mult pe tenor. La Timişoara se desfăcu asociaţia Leonard-Maximilian. Timp de doi ani, Maximilian avea să joace ca angajat al lui Leonard.

În stagiunea din 1922, de la Teatrul Carol cel Mare, joacă “Muzicantul satului”, “Apaşii”, “Ducele de Reichstadt”, “Fluturaşul”.

Obţinând o subvenţie de 5 milioane, jucă la teatrele naţionale din Cernăuţi şi Chişinău, în 1924—25.

O mare lovitură pentru Leonard a fost faptul că i s-a luat Teatrul Liric, pentru Opera română. Apoi, Maximilian se angajează la Teatrul Regina Maria… Leonard rămase până la urmă credincios operetei, care îi dăduse gloria.

În 1925, se închide ultima lui stagiune de la parcul Oteteleșanu. Grădina de odinioară, cu scena în ruină, cu cabinele mucegăite, pare o paragină.

Totuşi, Leonard continuă lupta disperată pentru reînvierea operetei. Nu se poate împăca cu gândul că opereta a murit pentru totdeauna. Dar nici apariţia sa în “Ducele de Reichstadt” nu mai poate îndupleca soarta acestui gen teatral.

Fără bani, bolnav, e ocolit…

Într-o bună dispoziție vocală, pleacă la Sofia, cu Cazes . . .

— Să mergem, Luică, la Sofia? Ce zici?… Nu ne plac bulgarii?

Bulgarii l-au primit cu flori și i-au gustat mult arta.

La întoarcere, un viscol grozav îi blochează la Rusciuk. Reuşesc să treacă Dunărea şi ajung la Giurgiu, dezorientaţi, pe o vreme diabolică, întâlniră un om.

— Domnule, unde e un restaurant pe aci? îl întreabă Leonard.

— Aăă…

Era un surdo-mut.

— Așa e norocul meu, Luică! zise tenorul.

Găsiră o cameră la o evreică; la hotel, era plin. Leonard își aminti de mizeria debutului său. În cameră era un frig de moarte. Tenorul coborî singur în pivniţă şi aduse lemne, amintindu-şi lipsurile de la Iaşi, când plecase la începutul carierei, cu Poenaru în turneu.

Era friguros, tuşea…. Liniile erau înzăpezite. Rămaseră trei zile la Giurgiu.

— Eu plec pe jos!

Se enerva.

— Fugi, mă, că te mănâncă lupii, îl sfătuia prietenul său, Cazes.

În fine un tren plecă spre București. În vagon, frig:

— Ah, Luică, de ce nu m-ai lăsat la căldură!

Bea, ca să poată trăi în afară de aceste profunde modificări din jurul său. Societatea nouă, de după război, îl detronase.

Se întorcea acasă spre ziuă, însoţit de prieteni săraci, cu care băuse şi care nu aveau unde să se culce. Îi culca la el acasă, pe sub scări, pe canapele.

A doua zi de dimineaţă, soţia sa din urmă, găsea, când se scula, pe aceşti naufragiaţi, salvaţi de Leonard pentru o noapte…

Firea lui devenea din ce în ce mai capricioasă, mai nestatornică, îşi uita soţia zile întregi, pentru ca apoi să sufere pentru ea ca un adolescent îndrăgostit.

Petrecea şi în toiul nopţii începea să tragă cu revolverul în gol. O agitaţie din ce în ce mai frenetică îl chinuia, îşi înşela soţia şi apoi îl rodea un fel de căinţă ciudată.

Sufletul lui se tulbura tot mai mult. Găsi bani din ce în ce mai greu. Avu o cruntă revelaţie: întâlnise cea dintâi femeie care ar fi putut să-i reziste!

Şi tocmai pe aceasta Leonard a iubit-o! Când a înţeles situaţia aceasta, Leonard nu a putut supravieţui revelaţiei. Căzu într-o sumbră patimă alcoolică, cu veselii disperate, cu hohote de râs ce ascundeau plânsul din suflet. Încă o despărţire! Al treilea cămin spulberat… Era prea mult. Plânse pe braţele unui prieten; era poate prima oară în viaţa lui când plângea pentru o femeie…

Îşi vânduse garderoba!… Un Beau Brumel care-şi vinde garderoba… Mângâia, în ziua acestei dureri, stofa smokingului, a uniformelor în care culesese atâtea aplauze şi atâtea priviri pasionate…

 

*** Realitatea ilustrată, 1929, Sandu Vornea, Viața romantică a lui N. Leonard

DS TW

leave a comment