Într-o zi, când avea bani, Leonard hotărî:
— Mergem la Paris! Parcă ar fi fost vorba de o plimbare la șosea…
Plecară la Paris, Leonard, Maximilian, Soreanu, Carussy și Chirițescu.
Se opriră la Viena, unde începură o viață de prinți. Se plimbau în unicul automobil de închiriat. În fiecare seară, fireşte, la operetă.
Într-o seară, după prima reprezentaţie a unei operete, Leonard trimise primadonei cartea poştală ilustrată cu portretul său. A doua zi primi portretul primadonei şi a treia zi a supat cu ea.
Stau la restaurant, cu toţii. Leonard pleca deodată:
— Am un secret! Şi se întorcea peste o oră:
— Mi-a dat rendez-vous aia de la masa din colţ şi a trebuit să mă duc…
Sau la hotel, pleca în toiul nopţii din cameră şi când se întorcea, declara simplu:
— Viu de la numărul 8…
Tot la Viena au cunoscut un student român care făcea şi gazetărie, şi anume cronica dramatică la o gazetă de teatru.
Leonard rugă pe tovarăşii săi să-l prezinte ca tenor italian.
Studentul îl crezu italian şi începu să-l înjure pe româneşte, făcând haz că “macaronarul” nu-l înţelege. Într-adevăr, Leonard se făcu că nu ştie româneşte.
Plecară cu studentul la masă. Leonard vorbea italieneşte şi studentul îl înjura pe româneşte. După masă, se duseră la Operă. Toată ziua şi toată seara înjurăturile plouară, dar Leonard nu s-a trădat nicio clipă.
La despărțire însă, studentul îi spuse într-o italienească stricată:
— Mi-a părut bine. Și-l înjură pentru ultima oară. Iar Leonard îi răspunse, de astă dată în cea mai neaoşă românească:
— O zi întreagă m-ai înjurat; cred că mi-am câştigat dreptul să te înjur și eu odată, de adio…
La Paris, rămaseră fără bani. Leonard, în fiecare seară, în odaia hotelului, aprindea lumânări şi îngenunchea cu tovarăşii săi, rugându-se lui Dumnezeu să le trimită parale…
Întors în ţară, darurile îl copleşesc. Câştiga mult şi risipea mult.
Era îndrăgostit de Operetă. Cele mai frumoase montări de la Grigoriu, “1001 de nopţi”, “Povestirile lui Hoffman”, au fost montate cu banii lui Leonard.
Când voia cineva să-l angajeze, cerea enorm. Ţinea la preţ şi se preţuia. Şi totuşi, încasa de fapt puţin… Căci da paralele înapoi, contribuind la montare. Îi plăcea să joace în decoruri somptuoase. La angajament, se tocmea de credeai că nu vrea să joace:
— 80.000 pe seară!… Nu lăsa nici un ban. Dar dacă reţeta nu era decât de 5.000, se mulțumea cu 2.000. Iar dacă nu ieșea nici atât, mai dădea din pungă!…
De obicei, tenorii nu-şi respectă angajamentele. Dar omul acesta cu viaţa haotică și dezordonată devenea la teatru foarte docil şi disciplinat.
Bun camarad, era prieten cu toţi, de la director până la corist. Îi plăcea mai ales să tachineze pe o artistă urâtă, dar care avea o voce frumoasă şi care fusese pe vremuri la Teatrul Național.
De câte ori juca această artistă, scena se umplea de flori.
Într-o seară, Leonard îi spuse:
— Frumoase flori… Dar cine ți le-ai trimis?
Nu era seară în care Leonard să nu aibă o aventură galantă.
Într-un antract, primi un bilet parfumat. O doamnă din înalta societate îl chema acasă la ea în noaptea aceea, scriindu-i că soțul ei pleacă în provincie. Adăuga — un capriciu de femeie — că va lăsa fereastra deschisă şi invita pe Leonard să intre pe fereastră.
După reprezentaţie, Leonard se îmbrăcă frumos şi se duce la adresa indicată. Văzu o casă mare, cu fereastra deschisă. Sub fereastră, începu să fredoneze valsul din opereta în care jucase în acea seară.
O femeie apăru în cadrul ferestrei şi-i făcu semn să se apropie.
Leonard sări pe fereastră înăuntru şi, fără să aştepte o invitaţie, o îmbrăţişă.
Probabil că doamna i-a plăcut, căci rămase la ea câteva ore.
Pe la patru dimineaţa însă, cineva sună la uşă. Panică în odaia celor doi amanţi. Leonard se îmbrăcă repede, doamna îşi puse o rochie de casă pe ea. Soneria zbârnâia strident.
Era soţul doamnei. Prezenţa de spirit a acestei femei a salvat însă situaţia. Ea ieşi din cameră cu faţa senină şi adresându-se soţului îi spuse liniştită, făcându-i cu ochiul:
— E Leonard aci, a venit să ducă pe soră-mea la gară, că pleacă la Craiova şi n-avea cine s-o conducă. Leonard, ştii… Fă-te că nu înțelegi…
Soțul râse cu poftă de aventura… cumnatei sale:
— Îi face curte soră-tii, ștrengarul!… Aventura aceasta a continuat multă vreme.
Sub ochii soțului, Leonard venea des să-și vadă amanta, iar soțul îi făcea şiret cu ochiul:
— Nostimă cumnăţică am!… Nu-i așa, Nicule?
Când amanţii nu puteau să se vadă, Leonard se ducea la cafeneaua unde soţul doamnei îşi lua zilnic, la ora 5 după amiază, ceaiul. Când intra, tenorul avea grijă să-şi pună pălăria lângă a fericitului soţ. La plecare, se făcea că din greşală a schimbat pălăria şi lua pe a soţului. În căptuşeala acestei pălării se afla un bilet pus de doamna în chestie pentru Leonard. Tenorul scotea repede biletul, punea altul scris de el şi se prefăcea că nu e pălăria lui. Îşi cerea scuze şi o da soţului, care făcea astfel pe curierul galant între cei doi amanți.
Firește că, în acel timp, Leonard fu nevoit să poarte pălăria la fel cu a soțului fericit…
Dar blazarea veni repede….
Un Beau Brumet, dar prea puțin Don Juan. Un Adonis ucis de femei, începuse să-i cadă părul, din cauza perucilor de pe scenă.
— Am să fac chelie! Să sperăm că atunci voi scăpa de toate pacostele astea!
Şi arăta cu dispreţ spre maldările de flori trimise de femeile ce-i hărţuiau toată ziua şi toată noaptea.
Nu putu să-şi înjghebeze un cămin. E uşor de înţeles că viaţa pe care a dus-o nu se potrivea vieţii familiare. Divorţă. Se însură din nou. După nuntă, juca. După reprezentație, un grup de prieteni îl invitară la un restaurant, în oraș. Se dezbrăcă, își luă pălăria, ieși cu prietenii. În stradă, se opri.
— Hai, Nae…
— Nu pot.
— De ce, mă?
— Nu mai pot să merg cu voi.
— Ce-ai înebunit, Nae? De ce?
— M-am însurat ori…
Locui câtva timp într-o cameră de lângă Muntele de Pietate, o cameră plină de mărunţişuri şi amintiri, de fotografii şi bibelouri. Interiorul lăsa impresia de feminitate. Şi, în adevăr, Leonard era în fond un om slab, cu o sensibilitate blândă, feminină.
Deasupra patului, în ramă, o copertă de revistă, imprimată pe mătase, cu portretul lui și un titlu gros: “Un fenomen: N. Leonard”.
Nu există actor, nu există artist, fără o doză cât de mică de vanitate. În cei mai mari actori există un cât de mic cabotin. Se spunea despre Mounet-Suly că, ducându-se la Atena cu un grup de turiști, sărută treptele Partenonului. Apoi reveni în rândul prietenilor, dar iară se desprinse din grup și sărută din nou treptele ruinei.
Cineva îl întrebă:
— Dar nu-ți ajunge că ai sărutat odată ruina asta?
— Nu, răspunse celebrul actor, a doua oară am sărutat-o pentru fratele meu!
Leonard suferea din cauza unei critici reci din gazetă; o sală fără entuziasm îl apăsa ca o durere.
Povestea astfel triumful său de la Marsilia:
— Auzisem că marsiliezii erau foarte pretenţioşi cu artiştii. Dar faima mea ajunsese până la ei. Sosesc. Mă dau jos din vapor. Nimeni nu mă recunoscu în port… Ba unul mă lovi cu cotul. Îmi zic: să ştii că n-au aflat că joc la ei…
Dar pe strada principală, să vezi lume, gemea de femei şi de flori. Şi eu treceam ţanţoş prin mijlocul străzii şi auzeam:
— Acesta e Leonard!
Fiecare actor are un rol visat, un rol spre care aspiră toată viaţa, uneori fără să-l ajungă niciodată. Ei bine, rolul visat de Leonard era… Hamlet!
E prea zguduitoare tragedia acestei aspiraţii ca să ne permitem un surâs, fie chiar de compătimire. Leonard se visa în Hamlet! El, cuceritorul tuturor plăcerilor, răsfăţatul femeilor şi al soartei, visa să trimită pe Ofelia la mănăstire şi năzuia să vadă umbrele chinuitoare de la Elseneur.
Eram gazetari pe care această mărturisire a lui Leonard ne-a cutremurat. ÎI fixam cu priviri cărora voiam să le dăm aparența că sunt indiferente şi-i spuneam:
— Ai văzut, Nae. Nottara a dat un Hamlet melodramatic, Bulandra, un Hamlet liric, Demetriade a venit cu o concepţie umană… Tu cum înţelegi pe Hamlet, tu cum vrei să-l joci?
— Eu?… şmecher!…
Dar era un om bun… Avea, fireşte, în el, încrederea fără de care artistul nu s-ar putea impune. Nu ar fi fost actor dacă nu ar fi avut această încredere. Era în fond, un suflet larg şi generos.
Era la Galaţi. Iarnă. Sloiuri curgeau ca nişte mici balene transparente pe Dunăre.
— Luică, hai să-ți arăt unde s-a născut cel mai mare cântăreţ din lume…
Luă pe prietenul său Louis Cazes și-l duse în Piața Moruzi, ca să-i arate casa în care s-a născut.
Se întorcea tăcut vântul și era de-a lungul uliței pustii. Trei fantome îi opriră: erau trei coriști din trupa cu care veniseră în turneu.
Unul era cu ghetele sparte, celălalt avea pantofi, dar n-avea decât un pardesiu subțire, iar al treilea, cu un aspect sumbru de vagabond, era în haină și cu un șal la gât, ca să-și apere vocea care-l hrănea cu o pâine atât de amară.
— Ce e cu voi, băieți? îi întrebă Leonard.
— Tremurăm “gros”, domnule Leonard. Facem mișcare, ca să ne încălzim, că în cameră n-avem foc.
— Auzi, mă Luică, săracii băeți!… Louis Cazes era pe atunci administratorul trupei.
— Au luat avansuri, Nae.
— Bine, mă, dar n-au ghete, nici paltoane… Cum o să-i lăsăm aşa?
Şi Leonard îi duse într-un magazin, le cumpără ghete şi paltoane şi cheltui astfel tot beneficiul turneului.
Stagiunile de iarnă de la Liric atrăgeau un public numeros şi entuziast. În iarna anului 1908, “O mie şi una de nopţi” obţine un mare succes, întrecut numai de “Farmecul unui vals”.
Walzertraum e menţinut pe afişul stagiunii de vară, al cărei repertoriu e completat cu “Voievodul Ţiganilor”, “Lumpatius Vagabondus”, “Liliacul”, “El şi Ea”. La 20 septembrie trupa pleacă în turneu.
În acest timp, gloria lui Leonard tinde spre apogeu. Soneria telefonului la teatru zbârnâie neîncetat: toată ziua Leonard e căutat. Feminitatea visătoare sau romantică începe marea goană după idolul ei. Hărţuit de femei, Leonard nu mai are nicio clipă de libertate, nu-şi mai aparţine. Seara e al publicului, apoi al femeilor şi al vieţii de noapte.
În 1909, Liricul montează “Prinţesa Dolarilor”, iar în stagiunea de vară, repertoriul e compus din “Dragoste”, “Husarii la manevre”, “După Divorţ”, “Prinţesa Dolarilor”, “Fata pădurarului”…
Luă lecţii de muzică la Paris cu profesorul De Resque şi se întoarce cu vocea în apogeul amploarei. Jocul său de scenă e mai rafinat, eleganţa sporită, îşi reia seria vechilor succese la Grigoriu. Leonard încearcă de asemeni roluri de tenor din opere. Joacă astfel în “Povestirile lui Hoffmann”, “Cavaleria rusticană”, “Werther”, “Doina Elveţiei”, “Carmen Pagliaci”… Cucereşte şi opera… Mai ales în “Povestirile lui Hoffmann” succesul său e neobișnuit. Nu e zi în care ziarele să nu-i închine o coloană.
Aici se poate fixa apogeul acestei cariere. Leonard avea 24 de ani… În ce priveşte succesele din operete, după perfecţionarea sa de la Paris, i se dă rolul împăratului din “Fata pădurarului”, care nu avea nimic de cântat. Dar eleganţa cu care Leonard joacă acest rol înnebuni sala. Scena din actul III dovedea, de asemenea, calităţile dramatice ale tenorului. Cortina se lăsă în ovaţii, deşi Leonard nu avusese nimic de cântat.
Iar maliţiosul Cincarette exclamă:
— Admirabilă şcoală de bel canto a căpătat Leonard la Paris!…
Leonard nu era, ceea ce se numeşte, nu “coureur”. Era pur şi simplu asediat de femei şi nu avea tăria să refuze pe nici una.
Nu avea preferinţe în ce priveşte starea socială a femeilor. Fusese invitat, cu mare stăruinţă, de o femeie din aristocraţia de azi a Capitalei. Era o doamnă oarecum matură, cu un nume foarte cunoscut, o doamnă “respectabilă” şi care afişa o moralitate rigidă.
Leonard se îmbrăcă în negru și se duse, după spectacol, la întâlnirea care trebuia să aibă loc în casa unei prietene.
Sosi devreme. O bonă îl introduse într-un salonaș cu lumină albastră și flori.
— Doamna va sosi îndată. A telefonat că nu va întârzia decât un sfert de oră şi vă roagă s-o scuzaţi pentru această întârziere.
— Bine, fetiţo dragă, îi spuse Leonard cu aerul său degajat, pe care-l afişa în faţa femeilor.
Şi rămase cu ochii pironiţi la picioarele bonei, în ciorapi negri, cu pantofi de lac.
Fata rămăsese şi ea înmărmurită în faţa acestui domn frumos de care cucoanele vorbeau cu atâta aprindere la sindrofiile lor.
Tenorul îi mângâie bărbia; bona lăsă ochii în jos, deşi avea priviri şirete. Şi deodată fata i se ghemui în braţe, lăsându-şi capul pe pieptul său, aşa cum văzuse prin gaura cheii că făcea stăpână-sa, în clipele de tandreţe.
Când matroana aristocrată cu care Leonard avea întâlnire sosi, găsi pe bonă cu boneta la o parte, cu şorţuleţul şifonat, roşie ca o sfeclă.
Doamna era inteligentă şi înţelese. Se întoarse spre Leonard cu o privire de tigroaică furioasă. Bietul tenor îşi închipui că va fi dat afară şi că va avea să înfrunte cea mai furtunoasă mânie ce stârnise vreodată în viaţa lui.
Dar cum îi întâlni privirile limpezi, ochii matroanei se îndulciră, deveniră visători, apoi galeşi de-a binelea, iar rictusul de furie din colţurile buzelor i se transformă într-un zâmbet luminos, deşi oarecum ofilit. Şi şopti tenorului cu cea mai languroasă intonaţie din gama ei sentimentală:
— V-am făcut să mă aşteptaţi… O, vă rog să mă iertaţi… Şi… vă mulţumesc că aţi venit… vă sunt recunoscătoare…
Tenorul o primi buimac şi suspină: bona se furișase afară, lăsând lui Leonard ceva din gustul fructului proaspăt.
*** Realitatea ilustrată, 1929, Sandu Vornea, Viața romantică a lui N. Leonard
