Dana Dumitriu: Am adus cu mine turma mea de lei străvezii
În dimineaţa de 13 decembrie oamenii merg pe stradă zgribuliţi, preocupaţi de treburile lor, de dramele lor, de neliniştile lor, de bucuriile şi necazurile lor. Nu au aflat încă de rana sufletului lor. „Ce am adus cu mine? Am adus cu mine turma mea de lei străvezii”.
O dimineaţă rece, îngheţată. Un soare ceţos. Un copil îşi târăşte leneş sania. Poate peste câţiva ani, la şcoală, un „profesor de română” o să-l înveţe “Moartea păsărilor” (…)
Două erau versurile pe care Nichita Stănescu le cita ca pe sublime mărturii ale revelaţiei: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” şi „A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!“
În miezul acestor cuvinte stă suferinţa, nu lipsită de măreţie, a cunoaşterii de sine, suferinţa unui învingător, chinul unei orgolioase victorii: a ieşi din aburita existenţă cotidiană în lumea pură a contemplaţiei. O aventură năucitoare.
Nichita Stănescu ironiza cu vervă, cu strălucitoare frenezie pe cei care şi-au găsit o raţiune de a scrie din scormonirea vieţii lui Eminescu. Încerca astfel să-i îndepărteze de propria cochilie pe curioşi. Dorea cu ardoare ca viaţa lui să fie numai opera lui. (…)
Oamenii, zgribuliţi, trec pe stradă, tulburaţi de treburile lor zilnice, încă nu au aflat că Poetul „cu turma lui de lei străvezii” a plecat. Un şir de cărţi s-a încheiat. Rămâne să le citim de la început, o dată, încă o dată, mereu… Şi aşa cum el „îl îngâna” pe altul să rostim şi noi! „Doamne-al bunătăţii, cruţă acest poet”.
Lucian Raicu: El are suflet, e puternic
Apariţia sa, un act parcă de multă vreme amânat, izbucnind triumfător la suprafaţă, sub puterea unei extraordinare presiuni subpământene, ce devenise de nesuportat şi îşi impusese în sfârşit dreptul la întrupare, dreptul la manifestare, dreptul la timp.
Fiinţa întreagă a poetului cerea dreptul să ardă cu ultimă intensitate şi să se consume în ritmuri neobişnuit de repezi.
Terestra precauţie nu-i sta în firea ce se risipea dezlănţuit, fără urmă de prevedere. După cum natura îl inventase pe el, ignorându-şi tiparele consacrate, tot astfel, continuând până la exasperare opera naturii, poetul se inventa pe sine în fiecare clipă a vieţii sale, neobosit şi mereu altfel, cheltuindu-şi rezervele, harurile, darurile.
România literară, 1983
Nicolae Manolescu: “Daimonul meu vine de departe”
Cu câteva săptămâni în urmă, pe la 12 noaptea, am primit un telefon de la Nichita Stănescu. Nu mă sunase de mult. Nu ne văzusem de mult, în loc de orice introducere, mi-a spus, cu vocea lui lentă, care parcă târa cuvintele: „Bătrâne, trece viaţa pe lângă noi şi nu mai ajungem să schimbăm o vorbă!” Nu-mi închipuiam atunci cât de repede va trece viaţa pe lângă Nichita Stănescu. Ne obişnuim cu toate ale vieţii, dar nu cu trecerea ei.
Nichita Stănescu era, în ultimii ani, tot mai des vizitat de ideea morţii, locuit de ea, ca de o stafie străină şi totuşi familiară.
România literară, decembrie 1983
Eugenia Tudor Anton: Zâmbetul lui Nichita Stănescu
Când l-am cunoscut, într-o iarnă, într-un castel unde se întâlneau scriitorii, Nichita era un tânăr înalt, subţire, aerian. De pe umeri abia îi dispăruseră aripile adolescentine (deşi era după 1960), pletele de culoarea paiului de grâu se răsfirau pe faţa lui pală şi-i umbreau uneori ochii albaştri cu scînteieri întunecoase, venind parcă de foarte departe. Ceea ce m-a impresionat atunci la Nichita, ca şi după aceea, în alte împrejurări, a fost zâmbetul lui. Îmi amintesc din împrejurarea de atunci (de neuitat pentru mine care priveam de departe) cum ceilalţi doi companioni ai săi încercau să-l silească pe un al treilea, invitat de ei la un pahar, să bea din sticlă şi să zică repede: “da”, altfel…
Altfel, se înţelege ce… şi nu asta interesează acum, ci faptul că Nichita a oprit pe cel ce ameninţa să mai ameninţe, obligându-l să redevină urban, să-şi ascundă copitele. Zâmbetul lui Nichita mi s-a părut atunci cel mai frumos pe care l-am văzut pe faţa cuiva: la început exprima stânjenirea omului delicat căruia-i repugnau bruscările, zâmbetul omului superior care ştie că prietenie cu de-a sila nu se poate (după cum nici iubire). Zâmbetul lui a mai fost atunci şi o lamă ascuţită de cavaler, care a împuns pe nestăpânitul amic şi l-a trezit la realitate. Dar zâmbetul lui mai însemna şi detaşare. O superbă detaşare a omului care se cunoaşte, care-şi cunoaşte forţele, dar şi că ele trebuiesc întâi de toate închinate artei, poeziei, gândului care doare şi cuvântului adresat oamenilor, şi abia după aceea amiciţiilor, trecătoare sau conjuncturale. De altfel, Nichita Stănescu nu era deloc omul concesiilor sau al conjuncturalismului.
Întotdeauna înconjurat de prieteni şi de cunoscuţi sau de simpli aspiranţi la poezie, Nichita i-a primit pe toţi cu zâmbetul lui blajin, le-a îngăduit prezenţa, dar nu sunt sigură că tuturor le-a acordat, aşa cum se-ncântă unii, preţuirea lui. Îi lăsa să vorbească, iar el se închidea dincolo de zâmbetul său în palatul cu vorba şi cu gânduri, în odaia poeziei, şi asculta “tăcerea” cum “se izbeşte-n trunchiuri, se-ncrucişe…” sau vedea ceea ce alţii nu vedeau, cum tăria soarelui însuşi “se prăbuşeşte în trepte de aer”…
Viața românească, 1983
Gheorghe Pituț: Pierderea noastră a tuturor
Nichita Stănescu ajunsese până acolo cu starea sa de Poet neistovit încât îşi ridicase toate bucuriile, suferinţele şi dorurile la aceeaşi înălţime. Se purta astfel încât puteai să crezi că el depinde de tine şi că nici ţie, nici lui nu i se va întâmpla nimic rău niciodată. Optimismul său era fără pereche.
„Bătrâne, câtă vreme suntem în mijlocul poporului român nu trebuie să ne fie teamă de nimic, deoarece el ştie mai bine decât oricine drumul eternităţii, iar noi n-avem nevoie de altceva decât să fim atenţi la viaţa şi la manifestările lui, pronunţându-i cu câteva clipe mai repede gândul şi metafora lui!“, spunea marele nostru poet. Casa lui Nichita semăna bine cu Gara de Nord; nimeni n-a reuşit să plece de lângă uşa lui fără să fie primit, indiferent dacă-i era cunoscut sau nu. El, Poetul genial şi Omul fără pereche, se purta cu fiecare în aşa fel încât îţi dădea impresia că te vede sau că-l vezi pentru ultima oară. Singurele lui clipe posomorâte erau acelea când n-avea posibilitatea să-i facă oaspetelui său o cât de mică plăcere, căci pornirea lui sufletească era să se poarte regeşte cu fiecare vizitator. De aceea cred că, odată cu pierderea unui poet genial, şi deci naţional, al poporului nostru, am pierdut şi un om fără egal, o bogăţie a naturii şi o comoară naţională.
Viața românească, 1983
Ion Băieşu: Prea curând
Eram cu Nichita prieten de peste treizeci de ani. Privirea lui albastră îmi iubea şi îmi ocrotea nu numai fiinţa mea, ci şi cea a familiei mele, a soţiei şi copiilor mei. El era un om atât de generos încât se simţea în stare să strângă în braţe toţi oamenii pământului. Îi iubea pe toţi. Cel mai mare poet român din ultima jumătate de secol avea o calitate extraordinar de rară: îşi iubea confraţii. Îi iubea pe prozatori, pe critici, pe dramaturgi şi — lucru surprinzător — îi iubea pe poeţi. Mi s-a povestit că în ziua în care a împlinit cincizeci de ani, atât de mulţi poeţi tineri au venit să-l vadă, încât aceştia şedeau pe scara blocului, nemaiavând loc în apartament. Un grup folk cânta, pe versurile lui, în curtea cvartalului. Toţi locatarii au ieşit la ferestre să admire acest omagiu extraordinar adus Poetului. Nici un mare poet român nu s-a bucurat de atâta dragoste din partea mai tinerilor săi confraţi, cărora el le-a dat curajul şi puterea de a încerca, de a îndrăzni.
În aceste clipe, în care nu pot să-mi reţin lacrimile, îmi aduc aminte de o scenă care m-a copleşit. La câteva zile după cutremurul din 1977. Ne murise, atunci, un prieten extrem de apropiat şi de drag. Am mers împreună, în maşină, până la cimitirul Ghencea, unde el dorea să spună un cuvânt pentru cel dispărut în chip atât de nedrept. A scos din buzunar un carnet şi m-a rugat să merg încet cu maşina, ca să-şi poată însemna câteva rînduri. Am tras pe dreapta şi l-am aşteptat să-şi termine gândurile. M-a întrebat apoi:
— Crezi că e bun finalul?
— Care?
— „Pe curând, prietene!“
Şi, într-adevăr, a fost pe curând. Prea pe curând.
România literară, 1983
Tiberiu Utan: Era frumos şi mândru…
Era frumos şi mândru şi niciodată trufaş. Era frumos pentru că acest neam naşte întotdeauna asemenea oameni, era frumos şi de prea multă lumină interioară, tălăzuită numai prin condei şi ochi.
Condeiul şi ochii lui Nichita… Era frumos pentru că nu umilea pe nimeni, era egalul orişicărui om, pe care chiar şi-l dorea egal în gândire, bunătate, prietenie.
Mândru era de toate aceste frumuseţi, moştenite de la ai săi şi, pesemne, înmiite de el însuşi, numai el ştie cum şi cu ce preţ şi numai El o va şti.
Nichita Stănescu dăinuie ca un singular poem pe care şi l-a scris întreaga noastră naţiune. Ar fi avut dreptul să fie trufaş, dar nu a fost. Condeiul său era daltă, iar hârtia — marmură şi aşa vor rămâne.
Eugen Simion: O neasemuită vorbire
Ne-am despărţit zilele acestea de un mare poet. Ne-am despărţit de un prieten care ne-a fermecat cu inteligenţa şi bunătatea lui. Ne-am despărţit, putem spune, de cel care a trăit numai pentru poezie. Ce-a reprezentat, ce reprezintă el pentru poezia românească, ştim şi vor şti şi mai bine generaţiile ce vin după noi.
Viaţa lui Nichita Stănescu s-a curmat inadmisibil de repede. Opera lui abia începe lunga ei călătorie în posteritate. Omul care se mişca până mai ieri printre noi, sau, mai bine zis, noi ne mişcam în preajma lui, intrase de mult în legendă.
Mulţi l-au cunoscut, mulţi s-au bucurat de prietenia lui Nichita Stănescu, avea un cult al prieteniei şi a instaurat, aş spune, un cult al prieteniei în agitata noastră viaţă literară. „A avea un prieten, scrie el undeva, este mai vital decât a avea un înger”. A publicat cât era tânăr de tot un poem fermecător despre Enghidu, prietenul lui Ghilgameş, eroul vestitului poem sumerian. O elegie memorabilă despre prietenie şi despre moarte. Ghilgameş descoperă dispariţia prietenului său. „A murit Enghidu, strigă el, prietenul meu care ucisese cu mine lei”. A murit acum şi acest năzdrăvan Ghilgameş al poeziei noastre, „bărbatul ţeapăn şi zâmbit”, simbolul renaşterii poeziei noastre după 1960, omul generos şi sclipitor care lega verbele între ele într-un mod pe care literatura română nu-l mai cunoscuse.
Se considera el însuşi un urmaş al marelui Eminescu şi un vestitor al poetului neasemuit care va veni. Un Ioan Botezătorul care anunţă sosirea iminentă a unui alt talent, mult mai mare şi puternic, zămislit de forţele spiritualeale acestui popor. „El va fi neasemuit de frumos, zice Nichita Stănescu, şi toată fiinţa lui, chiar şi trupul lui, vor fi o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile fetelor părăsite, iar îndrăgostiţii vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele la amurg. El însuşi va fi foarte fericit, dar toată fiinţa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant”. Cine ar putea spune, citind acest splendid portret, că nu-i vorba de Nichita Stănescu însuşi? Ştiinţa şi poezia lui Nichita Stănescu au fost, cu adevărat, o vorbire neasemuită, şi tinerele fete îi vor purta şi de aici înainte cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.
Limba lumească a lui Nichita Stănescu a amuţit, din nenorocire a amuţit pentru totdeauna. Nu vom fi niciodată atât de înţelepţi şi să acceptăm ideea că atâtea cântece rămân nespuse, atâtea respirări vor rămâne nescrise, că jocurile limbajului său fermecat vor dispărea din orizontul existenţei noastre.
Rămâne desigur limba îngerească a poetului, ne vom continua călătoria noastră pe pământ cu cele 11 elegii, cu lupoaica lui tânără şi arămie, cu necuvintele, miturile şi cântecele lui mari şi superbe, în dulce stil clasic şi, mai ales, în stil acut modern, în stil decis modern.
Cornul de melc al fiinţei lui s-a retras pentru întotdeauna, rămâne în amintirea noastră privirea lui albastră, uşor ironică, rămân vorbele lui care ne-au încântat spiritul şi ne-am făcut, poate mai buni şi mai curaţi. Lângă Nichita Stănescu existenţa ni se părea mai largă şi mai înaltă. Intrai cu el într-o ţară imaginară în care toate erau cu putinţă şi toate erau frumoase, pentru că toate puteau deveni fiinţe poetice. El le-a părăsit acum pe toate plecând ca îngerul său cu o carte în mână, într-o direcţie necunoscută. Fie ca plutirea lui să fie lină şi amintirea lui să dureze în veşnicie!
Ramuri, 1983
