Napoléon François Joseph Charles Bonaparte a venit pe lume pe 20 martie 1811 la Palatul Tuileries din Paris și a fost fiul lui Napoleon Bonaparte și al celei de-a doua soții a suveranului, Marie Louise de Austria. Ca unic fiu legitim, a primit chiar de la naștere titlul de prinț imperial, însă Bonaparte i-a acordat și rangul de “rege al Romei”.
Botezul micuțului, inspirat de ceremonia de botez a lui Ludovic, Marele Delfin al Franței, a avut loc pe 9 iunie 1811 la Catedrala Notre Dame din Paris. Karl Philipp, prinț de Schwarzenberg, ambasadorul austriac în Franța, a descris evenimentul: “Ceremonia a fost frumoasă și impresionantă. Scena în care împăratul l-a luat pe prunc din brațele nobilei sale mame și l-a ridicat de două ori pentru a-l arăta publicului a fost puternic aplaudată. Pe fața monarhului se putea vedea marea satisfacție pe care o avea în acel moment solemn”.
Copilul a fost dat iîn grija Louisei Charlotte de Montesquiou, care a fost numită guvernantă, însă trei ani mai târziu Primul Imperiu Francez pe care micul prinț trebuia să-l moștenească s-a prăbușit.
Suveranul și-a văzut soția și fiul pentru ultima dată pe 24 ianuarie 1814. Pe 4 aprilie a abdicat în favoarea copilului care avea doar trei ani la acel moment, după Campania de șase zile și Bătălia de la Paris, băiatul a devenit împărat al francezilor sub numele Napoleon al II-lea, însă două zile mai târziu, pe 6 aprilie 1814, Bonaparte a renunțat nu numai la propriile drepturi la tronul Franței, ci și la cele ale urmașilor săi.
Tratatul de la Fontainebleau din 1814 i-a oferit însă copilului dreptul de a folosi titlul de Prinț de Parma, de Placentia și de Guastalla, iar mama sa a primit titlul de ducesă. Pe 29 martie 1814, Marie Louise a părăsit Palatul Tuileries împreună cu băiatul și s-a oprit, inițial, la Castelul Rambouillet. Temându-se de avansul trupelor inamice, cei doi și-au continuat drumul spre Castelul Blois, însă pe 13 aprilie împărăteasa s-a întors la Rambouillet, pentru a se întâlni cu tatăl ei, împăratul Francisc I al Austriei, și cu împăratul Alexandru I al Rusiei. Zece zile mai târziu mama și fiul, escortați de un regiment austriac, au părăsit Franța pentru totdeauna.
După prima abdicare, Bonaparte a fost exilat pe insula mediteraneană Elba, dar a rămas în contact cu o serie de oameni politici din Franța și a fost mereu la curent cu desfășurarea evenimentelor din țară. Informat despre nemulțumirea crescândă a populației față de noul rege, Napoleon a evadat și a revenit în patrie la începutul lui martie 1815, după 11 luni de exil.
Reîntronat, împăratul a început să viseze la refacerea marelui imperiu și a obținut chiar câteva victorii de etapă, dar în cele din urmă a fost înfrânt în bătălia de la Waterloo, pe 18 iunie 1815, și a abdicat pentru a doua oară. A doua zi, o comisie guvernamentală a preluat conducerea Franței în așteptarea întoarcerii regelui Ludovic al XVIII-lea, care se afla la Castelul Cambresis, fără ca nimeni să se gândească la posibilitatea de a-l chema la tron pe Napoleon al II-lea.
După 1815, tânărul prinț, căruia acum i se spunea “Franz”, după ce preluase numele bunicului matern, împăratul Francisc, a locuit în Austria, împreună cu mama sa. De la vârsta de 8 ani, a fost inclus într-un program strict de educație, cu tutori selectați de împăratul austriac, a fost inițiat în artele războiului și a luat lecții de limba germană și italiană, matematică, sport și religie. În 1823, și-a început cariera militară, devenind cadet în armata austriacă, dar de-abia în 1831 i s-a oferit comanda unui batalion.
După decesul tatălui vitreg, Adam Albert von Neipperg, cu care Marie Louise se recăsătorise în 1821, și după ce a realizat că mama sa născuse doi copii nelegitimi înainte de acest mariaj, Franz s-a îndepărtat de fosta împărăteasă a Franței și de familia austriacă, mărturisindu-i prietenului său, Prokesch von Osten: “Mama mea este bună, dar slabă. Nu a fost soția pe care tatăl meu a meritat-o”.
Napoleon al II-lea s-a stins din viață cel mai probabil din cauza tuberculozei, la Palatul Schönbrunn din Viena, pe 22 iulie 1832. „Nașterea și moartea: iată întreaga mea poveste, între leagănul meu și mormântul meu nu este decât un mare zero!”, ar fi spus nefericitul prinț aflat pe patul de moarte. Următorul Bonaparte care a venit pe tronul Franței, în 1852, și-a ales numele Napoleon al III-lea, în semn de respect pentru domnia teoretică a vărului său.
Pe 15 decembrie 1940, Adolf Hitler a ordonat ca rămășițele prințului să fie transferate de la Viena la Domul Invalizilor din Paris, unde se aflau depuse și osemintele lui Napoleon Bonaparte, încă din decembrie 1840, din vremea Monarhiei din iulie. Un timp rămășițele tânărului care fusese pentru doar două zile împăratul Franței s-au aflat lângă cele ale părintele său, dar ulterior au fost mutate într-o cameră secundară. Inima lui Napoleon al II-lea a rămas la Viena, în urna 42 din Biserica Augustiniană de lângă Palatul Hofburg.
