S-a născut pe 21 mai 1881 la Ploieşti, oraş de politicieni şi negustori, fiind el însuşi fiind fiul unui negustor evreu. Mânat de pasiunea pentru desen şi culoare, de slăbiciunea de a prinde chipurile oamenilor şi înfăţişarea lucrurilor, de a surprinde pe un petec de hârtie ori de pânză feeria ori ironia lucrurilor, tânărul a plecat la Munchen, unde a urmat studii sumare de pictură, apoi s-a reîntors în oraşul natal.
„S-ar putea afirma că Iser nici nu a făcut studii oficiale de pictură. Arta realizată de el este opera lui proprie, operă de observare atentă a lumii din afară, de concentrare încordată în lumea lui lăuntrică, de studiu al meşteşugului prin vechile muzee şi mai cu seamă prin galeriile moderne, adăugând în urmă o preţioasă contribuţie personală, contopind totul armonios şi cu accent din actuala fizionomie a talentelui lui…
Revenit în ţară, artistul a deschis în 1904 întâia lui expoziţie în Ploieşti, împreună cu sculptorul Vidali.
Am avut norocul să văd această expoziţie: păstrez şi astăzi amintirea unei frescheţe de impresie şi execuţie, de culoare vie, de desen proaspăt. Parcă văd un tablou al lui, cu fond utramarin, intens și luminos în acelaș timp, pe care se accentua figura unui lazarone beat de cântec și lumină.
După aceea, a intra desenator la “Adevărul”, unde a rămas până în 1907. Un an mai târziu, a plecat la Paris, unde a publicat o serie de desens în revista „Le Temoin” și în „Le Rire”.
În 1909, a organizat la București o expoziție în care, alături de lucrările lui, figurau operele lui Forain, Deraine. Galanis.
„Nu am vândut, spunea Iser, decât câteva bucăți de-ale mele și o singură bucată din Foraine. Nu am vândut nimic din Galanis; nimic din Deraine: astăzi o bucățică din Deraine se vinde la Paris cu miile de franci…”
Începând din anul 1910, și-a publicat desenele în „Facla” si „Flacăra”. Tătarii, cu fizionomiile lor atât de expresive, cu moravurile lor atât de pitorești și cu viața plină de culoare au ocupat un loc proeminent în opera pictorului. Întrebat de unde vine predilecţia pentru tătari, a răspuns: „Tătarii mi-au format personalitatea, m-au adus la stilul actual”.
Galerie foto
Înainte de izbucnirea războiului, a făcut o călătorie de studiu la Constantinopol și în Asia: „Nu mi-a rămas nicio bucată din cele executate în acest voiaj. Amintirea temelor de acolo însă mi-au servit de minune. Le-am exploatat ani de zile…”
În 1916, a deschis o expoziţie în Bucureşti în care s-a remarcat „Tătăroaica din Medgidia” şi „Barbu Lăutarul”, precum şi o serie de ţărănci din Argeş, cu care artistul a debutat în noua lume a penelului lui.
Doi ani mai târziu, a deschis la Iaşi o expoziţie ce cuprindea exclusiv desene de război, inspirate din cei doi ani în care luptase cu arma în mână, ca simplu soldat, în Primul Război Mondial. Tot în 1918 a expus la Paris, în sala „Jeu de la Pomme”, marele său „Peisaj dobrogean” care a atras atenţia criticii pariziene. Iser a mai expus la „Salon de l’Automne” tabloul „Cimitirul din Scutari”, pentru care a fost ales membru al acestei societăţi.
Rugat să-și formuleze concepţia estetică, mărturisea: „Nu am să-ți răspund nici cu declarații, nici cu teorii. Țin să-ți spun că tătarii m-au dus la ritmul, la compoziţia și compunerea tablourilor mele. Culoarea tablorilor mele e culoarea ternă a Dobrogei, e peisajul ei arid. Arta mea este reflectul șederii mele în Dobrogea. În arta mea nu este nimic voit, nimic voluntar. Când lucrez, abandonez toate teoriile estetice, mă las copleştit de subiect, lucrez aşa cum simt. Nu vreau să epatez pe nimeni. În tinereţe, temperamentul meu era mai expansiv, desenul mai puţin consistent, culoarea mai şovăitoare. Astăzi, ca inspiraţie şi execuţie, sunt mai concentrat şi mai condensat, îmi strâng desenul. Elementul static din Dobrogea s-a potrivit de minune cu temperamentul meu. Un mare critic de la o mare revistă de artă germană (Cicerone) îmi spunea: Cultura dumitale este occidentală, dumneata însă eşti un pictor balcanic. Am ţinut să fiu în arta mea aşa cum sunt, şi numai astfel am putut produce în străinătate impresia unei arte personale…”
*** Rampa, octombrie 1925
Din 1920 până în 1934, cu mici întreruperi, îl găsim la Paris, unde își impusese o severă disciplină de atelier. Despre acea perioadă Ștefan I. Nenițescu sublinia că „Iser ajunsese să contopească într-o sinteză volumul lui Renoir și marile raporturi de culoare ale lui Cézanne, într-o bogată diversificare a acelorași game de culori…“
Aprecierile elogioase care i-au fost consacrate au culminat cu expoziţia internaţională de la Paris, din 1937, când i-a fost decernat Marele Premiu. În ţară, a participat alături de Petraşcu, Steriadi, Ressu la grupul ARTA, unul dintre cele mai remarcabile din istoria picturii interbelice, iar expoziţia pe care a deschis-o împreună cu sculptorul Ion Jalea a însemnat un triumf definitiv.
Aproierea celui de-al Doilea Război Mondial avea să-l pună la încercări grele, ca și pe Felix Aderca, Camil Baltazar, Isac Peltz sau Saşa Pană.
Dictatura antonesciană l-a îndepărtat din expoziții, fiindu-i controlată și urmărită activitatea și interzisă publicarea în gazetele epocii. Sunt citate cuvintele revoltate ale lui Minulescu când operele pictorului au fost scoase din expoziții și muzee: „Dar acestea sunt Iseri…” și răspunsul pe care poetul l-a primit de la cerberii vremii: „Tocmai de aceea!”
Opera lui Iser a cuprins, alături de peisajele dobrogene, portretele de țărănci din Argeș și de tătari din Dobrogea, o serie de desene ale scriitorilor români din prima jumătate a secolului XX. Printre cei al căror chip ni-l înfățișează Iser se numără Caragiale, Coșbuc, Vlahuță, Șt. O. Iosif, Cincinat Pavelescu și Minulescu, Eugen Lovinescu, George Topîrceanu, Gala Galaction sau Mihail Sadoveanu.
Galerie foto: Mari scriitori români văzuți de Iser
„Deşi a împlinit 74 de ani, pictorul cu părul alb lucrează neobosit purtând acelaşi zâmbet jovial.
— Ştim că aveți o colecție de portrete de scriitori. V-am ruga să ne povestiţi câte ceva despre ele.
— Am să-ți povestesc, spune maestrul Iser.
…Era prin 1913. M-am dus să-l caut pe Vlahuţă să-i fac un portret. Am stat mult de vorbă cu Vlahuţă atunci, îmi stăruie şi astăzi în minte zâmbetul lui blajin. Părea obosit, i-am făcut portretul, l-a privit îndelung şi a surâs mulţumit.
Pe Coşbuc l-am găsit odată la vechea terasă Oteteleşanu şi a primit cu plăcere să-mi pozeze. Pe Caragiale l-am văzut prima dată la Ploieşti. Ţinea o conferinţă. Tare frumos vorbea Caragiale! Satiriza în cuvintele sale pe boierii fandosiţi şi „franţuziţi“, care schimonoseau limba românească. În sală, lumea se prăpădea de râs. Singurii care priveau intrigaţi erau caţavencii, farfurizii şi brânzoveneştii veniţi şi ei să asiste la întrunire. Aşa mi-a rămas in minte Caragiale. Vioi şi veşnic pus pe şotii.
Maestrul Iosif Iser s-a oprit o clipă… A privit un tablou, sus într-un colţ al camerei, şi a spus plin de emoţie:
— Dar în lada mea de amintiri — şi sunt multe în ea, te asigur — păstrez una care îmi este deosebit de dragă… Ziua când l-am cunoscut pe marele Luchian. Prin 1911. Minunat om şi artist. Avea, pot spune, o retină de geniu, un adevărat inventator al culorilor. În trecut, însă, pictorii, ca şi ceilalţi artişti, nu se bucurau de consideraţie. Pe vremea aceea nici nu mi-ar fi trecut prin minte că voi păşi şi eu in rândul academicienilor…”
*** România Liberă, iulie 1955
Povestea vieţii lui Iser ar putea începe şi aşa: într-o zi de toamnă, la începutul veacului XX, un tânăr voinic, cu un geamantănaş în mână, a venit în Bucureşti şi s-a instalat în redacţia ziarului „Adevărul”… unde a început să colaboreze cu desene satirice. „Adevărul”, iar mai târziu „Facla” şi alte reviste l-au făcut repede cunoscut şi l-au impus prin desenele în care atenţia e îndreptată îndeosebi spre aspectele vieţii sociale.
Artist harnic, cu o uimitoare putere de muncă ani de-a rândul, aproape in fiecare zi a publicat în ziare şi reviste desenele sale tăioase, incisive. Iser a avut an condei ascuţit, pe care l-a mânuit cu talent, punându-l în slujba unor scopuri nobile. Caricaturile sale politice erau desenate cu mânie, cu revoltă, uneori cu silă şi dezgust faţă de cei prinşi în vârful ascuţitei sale peniţe…
Cât de adevărat, de expresiv a caracterizat Iser o epocă! Privind desenele care constituie o cronică sumbră a vieţii de atunci, ghiceşti dintr-odată că ele sunt făcute scrâşnind din dinţi de revoltă. Ca un far şi-a îndreptat Iser desenul său spre aspectele cele mai diverse ale vieţii publice. Creionul său pătrundea profund, ca un bisturiu, răscolind, ţintuind…”
Pe 25 aprilie 1958, Iosif Iser s-a stins din viață în plină glorie artistică, având titlul de Artist al poporului și calitatea de membru al Academiei Române.
„Timp de mai mulţi ani, pictorii noştri de vază spuneau că Iser ar fi numai un excelent desenator, nicidecum însă un pictor. Să fi fost frica de concurenţă? Sau numai neînţelegerea pentru o tehnică mai aspră şi mai exuberantă decât a lor ? Astăzi Iser e — alături de alţi artişti proeminenţi şi fiind în unele privinţe mai presus de ei, în altele mai prejos — un pictor însemnat printre pictori, un desenator neîntrecut şi singurul gravor de seamă din cuprinsul artei contemporane româneşti“, scria în 1927 Tudor Arghezi despre Iosif Iser.
