„Ştiţi că la zborul spre Lună au fost folosite şi calculele iniţiale ale lui George de Bothezat?”, își întreba savantul Henri Coandă compatrioții într-un interviu acordat presei de la București în iulie 1969:
“— Aţi realizat încă de acum 58 de ani cel dintâi turboreactor care fundamentează construţia rachetelor folosite acum în zborul spre Lună, cum aţi primit vestea aselenizării?
— E fantastic, cu adevărat de necrezut! Şi nu numai paşii omului pe Lună, dar ciclul. Întregul ciclu al faptelor care au dus la această epocală finalizare, o demonstraţie tehnică dovedind că el, omul, poate înfăptui tot ceea ce gândeşte, şi mai ales, astfel după cum vrea.
Obţinerea materialului şi făurirea rachetelor, a întregului vehicul aerospaţial, modul cum oamenii au rămas în legătură cu cei de jos, maniera în care cei de jos erau continuu prezenţi sus, din cabina vehiculului propriu zis, şi-apoi chiar pe Lună, face dovada forţei de nebiruit a ştiinţei. Dar dumneavoastră ştiţi că la zborul pe Lună au fost folosite și calculele iniţiale ale matematicianului român George de Bothezat?
— O recunosc oare şi oamenii de ştiinţă de la Cape Kennedy şi de la Houston?
— Fireşte. Şi nu numai că o recunosc, dar relevă cu sinceră admiraţie şi cu o postumă gratitudine că din calculele iniţiate de compatriotul nostru, un mare mathematician, au folosit elemente pentru lucrările lor din zborurile aerospaţiale. George de Bothezat, cum îi plăcea să semneze, este întâiul om din lume care a susţinut o teză de doctorat tratând un subiect aviatic: teza în cauză, pe care a pregătit-o la savantul francez Paul Painlevé, acelaşi care, împreună cu Inginerul Gustave Eiffel, constructorul faimosului turn ce-i păstrează numele și faima, m-a sprijinit la înfăptuirea celui dintâi avion cu reacţie. George de Bothezat, după studii strălucite în matematică şi tehnică, şi-a trecut doctoratul la Paris, cu lucrarea “mecanica avionului”, cea dintâi în lume, revoluţionară la timpul ei cu o asemenea tematică. El s-a stabilit apoi în America de Nord, funcţionând ca profesor în învăţământul universitar american, până la moartea sa. George de Bothezat s-a bucurat de o notorietate prestigioasă, pentru că trebuie să reţineţi că tot el este şi pionierul în domeniul construcţiei elicopterelor.
Simultan, răscolit de pasiunea marilor înfăptuiri, George de Bothezat, cu adevărat o mare inteligenţă, a realizat un imens volum de calcule pentru ruta Pământ-Lună-Pământ, folosite acum la baza epocalei realizări a selenanţilor americani.
E un detaliu primordial, ţine să sublinieze Henri Coandă, de care se cuvine să facem să se vorbească şi să se scrie cât mai mult, pentru că aduce ţara noastră în aria respectivă cu o contribuţie preţioasă printre prezenţele noastre la ceea ce se face în lume.
— Apreciaţi că zborul în Lună e o glorioasă finalizare sau de-abia un început?
— Nu, nu, nu, să nu gândiţi că este un succes plafonat. De-abia acum începe marea cursă a cuceririlor aerospaţiale şi omenirii îi e dat să asiste la profunde şi spectaculoase demonstraţii de ceea ce poate creierul omenesc şi cât de mare e forţa ştiinţei din actuala noastră civilizaţie.
Suntem la începutul unui miracol care urcă genialitatea omenească în sfere noi şi deschide vieţii noastre, pământenilor, perspective pe care poate că n-au cutezat să şi le imagineze nici chiar cei mai îndrăzneţi dintre temerarii anticipaţiilor.
Ştiinţa tehnică a atins culmi peste care distanţa Pământ-Lună nu e un etalon şi cursa astfel începută, ce oferă episoade dintre cele mai spectaculoase, ne face să vibrăm şi să ne întărim tot mai mult încrederea în posibilităţile creierului omenesc, superba maşină cerebrală, să ne mândrim că suntem oameni.
Jean Mermoz, bunăoară, cu care vorbeam adeseori despre posibilităţile cuceririi Cosmosului, ca şi, mai târziu, cu Antoine de St. Exupéry, cel care făcea din zborul omului suprema poezie într-o pastelare proprie spiritului uman avid de libertate, ar fi fost şi ei mândri de reuşita de azi a omului pe Lună, ca unii ce credeau în victoria deplină asupra neţărmuritului…
Şi iată, vai, că mai deunăzi chiar, pare-mi-se că în ultima zi a lunii iulie, s-a împlinit un pătrar de veac de când marele şi taciturnul autor al inepuizabilului Pământ al oamenilor, scriitorul marilor dimensiuni şi al infinitelor înălţimi hărăzite totuşi omului s-a pierdut în neantul albastru, ca şi cerul pe care-şi făcea datoria către Franţa, către umanitate, înghiţit de talazurile Mediteranei, pentru a-şi afla astfel moartea de erou fără de mormânt, după cum a rămas pentru omenire acest Antoine de St. Exupéry.
N-a mai avut privilegiul să trăiască victoria omenirii asupra fascismului atunci şi nici bucuria de a afla izbânda omului asupra Cosmosului, zborul pe Lună, acum.
— Altceva ce ne mai puteţi spune pentru cei mulţi de-acasă? Aţi fost în America, unde v-aţi petrecut ultimele patru luni. Ştiindu-vă un neastâmpărat al creaţiei, un nepotolit pentru tot ceea ce oferă noul, ce-aţi mai gândit, ce-aţi mai conceput, ce-aţi mai lucrat în universul dumneavoastră ethnic?
— Despre toate acestea vom vorbi pe-ndelete la Bucureşti, atunci când voi reveni în ţară. Atunci vom avea timp sâ stăm la taclale şi vă voi spune multe şi mărunte, voi răspunde la tot ce mă veţi întreba.
— Atunci, mai precis, pe când la București, în casa părintească de pe bulevardul Ana Ipătescu?
— Pe curând, pe foarte curând. Vă pot indica chiar și o dată, ziua de 2 septembrie, când voi fi din nou acasă…
Dar nu-l uitaţi pe matematicianul român George de Bothezat!”
Gheorghe Botezatu s-a născut în Basarabia, pe 7 iunie 1882, și a urmat cursurile liceale din Chișinău, apoi s-a înscris la Facultatea de Științe Naturale a Universității din Iași. În perioada 1902-1908 a fost student la Institutul Politehnic din Harkov și, în paralel, a făcut stagii de pregătire la Institutul Electrotehnic Montefiore din Liège, urmate de studii postuniversitare la Universitatea Göttingen și Universitatea Humboldt din Berlin.
Tânărul a ajuns în anul 1910 la Paris pentru a-și pregăti teza de doctorat la Sorbona. Lucrarea sa, susținută în 1911, a fost „Étude de la stabilité de l’aéroplane”, și a fost coordonată de profesorul Paul Painlevé. Lucrarea fundamenta ştiinţific teoria zborului şi punea ordine, prin calcule matematice, în sistemele de proiectare, experimentare şi încercări ale aparatelor de zbor. Simultan, pentru că era un pasionat al introducerii rapide a matematicii în tehnică, a realizat o serie de calcule pentru zborul spre lună — dus şi întors.
În perioada 1911-1916, Bothezat a ținut cursuri de mecanică teoretică și aerodinamică la Colegiul Militar de Aviație și la Facultatea de Construcții Navale din cadrul Institutului Politehnic din Sanke Petersburg, iar în 1917 a proiectat și a construit un “avion cu stabilitate absolută”, pe care l-a testat în zbor. Sistemul Botezatu avea un sistem giroscopic de control ce a reprezentat prima formă de pilot automat din aviație. În perioada 1917-1918, matematicianul a fost director al laboratoarelor de aerodinamică din Odesa și consultant științific al Ministerului de Război.
La scurt timp după izbucnirea Revoluției bolșevice, Bothezat a părăsit Rusia cu ajutorul personalului diplomatic american. Ajuns în Statele Unite, a devenit director al Laboratorului de Aerodinamică și profesor la Universitatea din Ohio. În perioada următoare a lucrat ca expert în aerodinamică la Comitetul Național Consultativ pentru Aeronautică (NACA) din Washinghton, iar în 1921 a semnat un contract cu armata SUA pentru construcția unui elicopter experimental.
“Elicopterul a fost construit în secret la Centrul de Aviație de la Dayton un an mai târziu și a fost numit „Caracatița zburătoare”. Avea o greutate totală de 1650 kg, iar suprafața portantă era de 90 mp, asigurată de patru elice cu un diametru de 7,62 metri montate pe un șasiu cruciform din aluminiu. Aparatul a zburat de mai multe ori la altitudine mică și pe distanțe scurte, primul zbor fiind pe 18 decembrie 1922, când s-a menținut în aer la o înălțime de 1,8 metri timp de un minut și 42 secunde. Următorul zbor a fost în 19 ianuarie 1923, când a avut la bord două persoane și s-a ridicat până la înălțimea de 1,22 metri. Pe 23 februarie 1923 elicopterul s-a menținut în aer la înălțimea de 4,5 metri timp de 2 minute și 45 secunde. Din cauza costurilor mari, zborurile experimentale au fost sistate”.
*** Ion Gudju, Gheorghe Iacobescu, Ovidiu Ionescu, Construcții aeronautice românești 1905-1970
Revista Oglinda Lumii din iunie 1923 consemna performanțele inginerului basarabean:
“Am mai vorbit despre helicopterul compatriotului nostru G. Botezatu, care a reuşit să rezolve marea problemă a înălţării şi coborârii verticale a aeroplanului. Aparatul nu mai e nevoit să lunece întâi pe roţi spre a-şi lua sborul, iar graţie perfecţionării sistemului de stabilizare poate să planeze în văzduh până-şi alege locul de aterizare, coborându-se, de asemenea, în linie verticală.
Primejdia aterizării forţate — care de multe ori ia caracterul unei prăbuşiri — e astfel înlăturată.
G. Botezatu, doctor în ştiinţe de la Paris şi fost profesor la Institutul Politehnic din Petrograd, a părăsit Rusia în toiul revoluţiei bolşeviste şi s-a stabilit în Statele Unite.
Stă la Dayton (Ohio) unde şi-a continuat experienţele în ştiinţa aeronauticii în care s-a specializat de cincisprrezece ani.
Meritul domnului Botezatu e de a fi demonstrat în practică puterea de sustentaţiune a helicopterului. În adevăr, pe când primul aeroplan al fraţilor Wright nu putea să ia decât un pasager, helicopterul Botezat a putut, de la prima încercare, să se înalţe cu cinci persoane (pilotul şi patru pasageri). La 17 Aprilie trecut a executat zborul acesta care a stârnit o vie senzaţie în lumea aeronautică”.
George de Bothezat a încetat din viață pe 1 februarie 1940 la Boston, în Statele Unite ale Americii.
