Într-o duminică ceţoasă din decembrie 1910, primul avion cu reacție, Coandă-1910, pe care creatorul şi constructorul său îl expusese în octombrie acelaşi an la cel de-al doilea Salon Aeronautic, era adus pe câmpia de la Issy-les-Moulineux, la câţiva kilometri de Paris. În carlingă, la manşă, era chiar constructorul său, tânărul Henri Coandă. După un scurt rulaj, avionul s-a desprins de pământ. Era 16 decembrie 1910 și, pentru prima oară în lume, Coandă realiza un zbor cu un avion reactor.
În istoria aviaţiei, evenimentul a fost epocal, iar Coandă a devenit recunoscut ulterior ca părinte al aviaţiei cu reacţie. În comparaţie cu celelalte aparate de zbor existente atunci, aparatul românului avea nenumărate noutăţi. Printre ele, un lucru de necrezut la acea vreme: avionul reactor Coandă nu avea elice, dar putea să obţină o forţă de propulsie mult mai mare decât cea dată de elici în condiţii similare.
Au urmat apoi o serie de alte realizări în istoria aeronauticii. Printre ele se numără şi avionul Coandă – biplan, cu aripi inegale, cu două motoare și o singură elice, realizat în 1911.
La numai 25 de ani, ingeniosul Henri Coandă a fost numit directorul tehnic al Uzinelor Bristol. În această calitate, a proiectat şi construit un avion de concepţie proprie, monoplanul «Bristol-Coandă». Mai întâi au fost construite două exemplare identice și amândouă au dat rezultate strălucite la concursul de la Salisbury (Anglia), fiind clasate pe primele locuri, apoi acest tip de avion a fost construit în serie şi livrat în toate ţările lumii.
AERO SANIA CU REACŢIE COANDĂ
Între anii 1911 – 1913, Henri Coandă a realizat în colaborare cu inginerul francez Despujois o sanie-automobil la care a folosit un motor cu reacţie Coandă. Experimentată cu succes, sania-automobil a fost prezentată în 1913 în cadrul Salonului international al automobilului de la Paris unde s-a bucurat de un mare succes.
EFECTUL COANDĂ a fost brevetat în anul 1934 de savantul român. Fenomenul constă în faptul că, dacă în apropierea unui jet îngust de fluid se aduce o placă plană sau curbă, jetul deviază de la direcţia iniţială şi aderă la această placă. Efectul se explică prin crearea între jetul de fluid şi placă a unei zone cu o presiune mai mică decât aceea a mediului ambiant. Devierea acestor jeturi, în unele cazuri până la 180 de grade, modifică sensibil spectrul gazodinamic al curgerii şi forţele de impulsie.
Azi Efectul Coandă are aplicaţii practice în cele mai variate domenii ale ştiinţei şi tehnicii (sisteme de propulsie subacvatică, reversoare pentru ajutajele motoarelor cu reacţie, aparate de decolare şi aterizare pe verticală, în turbinele cu gaze, amortizarea zgomotului produs de eşaparea gazelor în turbomotoarele de avion, la centralele termice şi altele).
AERODINA LENTICULARĂ COANDĂ
Una din aplicaţiile Efectului Coandă este şi aerodina lenticulară Coandă. Aerodinele se caracterizează prin faptul că pot să decoleze şi să aterizeze la verticală, să se menţină în aer la punct fix, să zboare cu viteze ridicate şi să-şi poată schimba direcţia de deplasare fără a efectua viraje. Tot pe acelaşi principiu se bazează şi Sistemul de extracţie a ţiţeiului prin gaz-lift. Astfel injecţia are loc prin mai multe dispozitive situate de-a lungul ţevilor de extracţie care folosesc efectul Coandă.
Acelaşi efect este aplicat şi la catapulta pneumatică cu ejectoare Coandă, un dispozitiv compus din două ajutaje de tip interior montate la extremităţile unei conducte cu lungimea de 6 m, care poate fi înclinată la diferite unghiuri în plan vertical şi rotită în plan orizontal. Experienţele efectuate au relevat posibilitatea realizării unor acceleraţii mari şi, implicit, obţinerea unor viteze iniţiale care permit aruncarea corpurilor catapultate la distanţe de câteva sute de metri.
Una dintre multiplele preocupări ale lui Henri Coandă a fost găsirea unei soluţii economice care să ducă la eliminarea unor cheltuieli impuse de costul stocării ţiţeiului şi al transportului său. Această idee l-a condus pe savantul român la construirea rezervorului oceanic.
Realizat în largul coastei şeicalului Dubai, pentru zăcământul submarin Fateh din Golful Persic, rezervorul oceanic Kazzan 1 construit de compania americană CHICAGO BRIDGE & IRON în 1969 este o soluţie practică şi eficientă pentru a reduce substanţial costul stocării ţiţeiului produs de sondele amplasate departe de ţărmul mării. Confecţionat din oţel, acest rezervor avea o capacitate de 80.000 mm, o greutate de 15.000 tone, o înălţime de 62 m şi un diametru mediu de 82 m. Rezervorul nu are fund, funcţionarea sa bazându-se pe faptul că ţiţeiul şi apa sunt lichide nemiscibile, iar ţiţeiul plutește deasupra apei. Prin utilizarea acestui tip de rezervor oceanic s-au eliminat kilometri de conducte submarine, nu au mai fost necesare rezervoare de stocare pe ţărm şi s-a evitat construirea de instalaţii portuare speciale pentru acostarea marilor petroliere.
Savantul român a fost preocupat și de găsirea unei soluţii pentru combaterea poluării şi condiţionarea aerului subteran. Astfel, Efectul Coandă şi-a găsit o nouă aplicaţie în ventilaţie şi aclimatizări, pentru purificarea aerului în hale, mine, silozuri, depozite şi în general pentru orice construcţie realizată în subteran.
MAŞINA AGROTEHNICĂ TIP COANDĂ MARCA STROMBOLI, o maşină de dimensiuni reduse, a fost întrebuinţată în agricultură la pulverizare, prăfuit, atomizat şi semănat. Acest tip de utilaj putea acoperi într-o oră 7 hectare. Aparatul avea trei ajutaje aspirante şi suflante alimentate cu aer comprimat de către un ventilator – compresor centrifug, acţionat de un motor «Bernard» nr. 9 de 2 CP, cu un consum de 3-4 litri de benzină/oră.
La ajutaje se puteau adapta furtunuri flexibile, permiţând ca jetul să fie orientat în direcţia şi la înălţimea impusă de necesităţi.
TRENUL TUBULAR DE MARE VITEZĂ PROPULSAT PRIN APLICAREA EFECTULUI COANDĂ
Preocupat permanent de găsirea unor noi aplicaţii ale efectului Coandă, savantul a proiectat, în anul 1969, un tren tubular care să poată atinge viteze de peste 600 km/h. Ideea a fost aplicată pe distanţe mici la două unităţi miniere, la Baia Mare şi Caraorman, pentru transportul materiilor prime de la cariere spre uzine, dar după 1989 a fost abandonată.
Surse:
Lumea, 1970
Magazin, 1986
Revista Muzeelor, 1976
Știință și Tehnică, 1967
