Ororile Revoluției franceze: Delfinul Franței a murit în condiții îngrozitoare

Puține destine din istorie au fost mai tragice decât cel al lui Ludovic Charles, fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al Mariei Antoaneta. Născut pentru a deveni suveran, cel care avea să fie cunoscut de monarhiști drept Ludovic al XVII-lea nu a purtat niciodată coroana. În schimb, a cunoscut încă din primii ani ai vieții prăbușirea dinastiei, întemnițarea propriei familii și o suferință greu de imaginat pentru un copil. Moartea sa timpurie, petrecută în împrejurări tulburătoare, a dat naștere uneia dintre cele mai persistente legende ale istoriei Franței, transformându-l într-un simbol al inocenței pierdute în vâltoarea Revoluției Franceze.

 

Ludovic a venit pe lume pe 27 martie 1785 la Palatul Versailles și a fost fiul cel mic al familiei regale. Fratele lui, Ludovic Joseph, a murit în iunie 1789, cu puțin timp înainte de începerea Revoluției Franceze, astfel că băiatul a devenit noul moștenitor aparent al tronului, titlu pe care l-a deținut până în 1791.

Ca toți copiii imperiali, micuțul a fost îngrijit de un personal numeros, chiar regina numind guvernantele care îi supravegheau pe prinți. Prima lui bonă a fost Yolande de Polastron, ducesa de Polignac, care a părăsit Franța în noaptea de 16-17 iulie 1789, după izbucnirea mișcării revoluționare, fiind înlocuită ulterior de marchiza Louise Élisabeth de Tourzel, în timp ce Agathe de Rambaud a fost numită asistenta lui personală. Timp de șapte ani, cea din urmă l-a îmbrăcat, l-a mângâiat și l-a certat, de multe ori ținându-i locul Mariei Antoaneta ca o adevărată mamă.

Pe 6 octombrie 1789, familia regală a fost forțată de revoluționari să se mute de la Versailles la Palatul Tuileries din Paris și aici și-a petrecut următorii trei ani. Regele, regina și copiii lor au fost supravegheați de gărzile naționale, care încercau să-i umilească prin orice formă, Maria Antoaneta era în permanență înconjurată de paznici, chiar și noaptea, iar gardienii erau de față și în rarele momente când mamei i se permitea să-și vadă copiii. Pe 13 august au fost închiși în Turnul Templului, iar pe 11 decembrie, când i-a început procesul, suveranul a fost separat de familie.

A urmat execuția lui, pe 21 ianuarie 1793, iar pe 3 iulie, micuțul moștenitor a fost luat de lângă mama sa, fiind dat în grija unui anume Antoine Simon, un cizmar care a fost numit tutore de către Comitetul Siguranței Publice. Bărbatul avea misiunea să îl transforme din prinț în „cetățean al Republicii”.

Simon a început ceea ce revoluționarii numeau „reeducarea” prizonierului, folosind metode de o cruzime greu de imaginat. Mai întâi l-a privat de somn: avea obiceiul să-l trezească în timpul nopții, imediat ce adormea, pentru a-l insulta și intimida. Ludovic Charles a fost obligat să-și renege familia, a fost constrâns să consume alcool, iar unele mărturii susțin că a ajuns chiar dependent de băutură. Există și relatări potrivit cărora ar fi fost dus în compania unor prostituate, cu scopul de a fi expus bolilor venerice, însă aceste episoade nu sunt confirmate de toate sursele istorice. În tot acest timp, copilul era amenințat constant cu ghilotina.

În cele din urmă, după luni de abuzuri psihice, a fost silit să semneze o declarație conform căreia mama sa l-ar fi învățat să se masturbeze și că întreținuse relații incestuoase cu el. La procesul reginei, băiatul a fost obligat să repete aceste afirmații, folosite pentru a compromite imaginea suveranei în fața opiniei publice. Deși verdictul împotriva Mariei Antoaneta s-a întemeiat pe mai multe capete de învinuire, mărturia lui Charles a contribuit la demonizarea reginei înainte ca aceasta să fie condamnată la moarte și ghilotinată, la 16 octombrie 1793.

Ulterior băiatul a fost izolat într-o celulă a cărei ușă era baricadată precum cuștile animalelor sălbatice și a stat aici timp de 6 luni. Ludovic a murit de tuberculoză pe 8 iunie 1795, la vârsta de 10 ani. La autopsie, s-a constatat că trupul lui era acoperit de râie, printre cauzele decesului fiind inaniția și scrofuloza.

Inima lui Ludovic Charles a fost scoasă pe ascuns și astăzi se află în Catedrala Saint-Denis de lângă Paris, alături de rămășițele părinților săi și ale tuturor regilor Franței, care au fost recuperate după ce fuseseră profanate si aruncate în gropi comune. Corpul Delfinului, aruncat pe 10 iunie 1795 într-o groapă comună de la cimitirul Sainte-Marguerite din Paris, alături de cele ale altor victime ale revoluționarilor, nu a mai putut fi identificat ulterior.

În deceniile următoare au apărut aproximativ 100 de pretendenți care au susținut că sunt adevăratul Ludovic al XVII-lea și că ar fi scăpat în secret din închisoare. Cel mai cunoscut dintre ei a fost Karl Wilhelm Naundorff, un german care a convins numeroși oameni că este fiul Mariei Antoaneta, reușind chiar să obțină recunoașterea unei părți a familiei regale. Au existat însă și alți pretendenți, fiecare cu propria poveste despre o evadare miraculoasă și o copilărie trăită în anonimat. Fenomenul amintește de legenda Marii Ducese Anastasia, despre care s-a crezut mult timp că ar fi supraviețuit execuției familiei imperiale ruse.

În ambele situații, moartea moștenitorilor imperiali în vremuri de revoluție și violență a alimentat speranțe, conspirații și mituri care au rezistat generații întregi. În cazul lui Ludovic Charles, misterul avea să fie lămurit abia în anul 2000, când analizele ADN au confirmat că băiatul mort în 1795 era, într-adevăr, fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al Mariei Antoaneta.