Extraordinara viață a scriitoarei George Sand

Amantine Lucile Aurore Dupin s-a născut pe 1 iulie 1804 la Paris și a fost crescută de bunica ei, Marie-Aurore de Saxa, Madame Dupin de Francueil, în casa acesteia aflată în satul Nohant, în provincia franceză Berry, locuință pe care a moștenit-o în 1821, când bătrâna doamnă a murit. Tatăl ei, Maurice Dupin, era nepotul mareșalului Franței, Maurice, Conte de Saxa, văr de gradul șase cu regii Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea al Franței, dar mama lui Aurore, Sophie-Victoire Delaborde, nu avea descendență nobiliară.

Aurore Dupin, cunoscută mai târziu sub pseudonimul George Sand, a purtat haine masculine în public, deși încă din 1800 poliția emisese un ordin prin care femeile care voiau să se îmbrace într-o astfel de vestimentație erau obligate să solicite un permis special. Unele femei au cerut un asemenea aviz din motive de sănătate, profesionale sau recreative (de exemplu, pentru călărie), dar Aurore a explicat pur și simplu că astfel de ținute sunt mai puțin costisitoare, mai confortabile și mai durabile decât rochiile sau fustele lungi.

În 1822, la vârsta de optsprezece ani, adolescenta s-a căsătorit cu Cazimir Dudevant, fiul nelegitim al baronului Jean-François Dudevant, cu care a avut doi copii: Maurice și Solange. În 1825, a avut o aventură cu tânărul avocat Aurélien de Sèze, iar la începutul anului 1831 și-a părăsit soțul și a intrat într-o perioadă de patru sau cinci ani de “rebeliune romantică”. De-abia în 1835, scriitoarea s-a separat legal de Dudevant și a primit custodia copiilor lor.

Aurore a avut mai multe aventuri cu personalități ale epocii sale: romancierul Jules Sandeau, scriitorul Prosper Mérimée, dramaturgul Alfred de Musset, Louis-Chrysostome Michel, actorul Pierre-François Bocage, scriitorul Charles Didier, romancierul Félicien Mallefille, politicianul Louis Blanc și compozitorul Frédéric Chopin sunt doar câțiva dintre bărbații care i-au fost alături în aventuroasa ei viață.

Relația cu scriitorul și dramaturgul francez a fost descrisă de revista Ilustrațiunea Română în iulie 1935:

“Idila de dragoste dintre George Sand și Alfred de Musset a rămas legendară, dar, întocmai ca mai toate idilele celebre, ne demonstrează că singurele evenimente fericite sunt acelea care nu fac zgomot. În decembrie 1833, adică în a şaptea lună a legăturii lor, George Sand și Musset pleacă în Italia. Ea are douăzeci şi nouă de ani, el, douăzeci şi trei.

Aşa începe o idilă care, timp de câteva luni, va dărui amanţilor fericirea visată. Dar, după ce s-a scurs această epocă, nepotrivirea dintre ei ia proporţii. Fantoma aventurilor iubitei sale trezeşte in inima lui Musset o gelozie de fiară. Insultată cu cuvintele cele mai grele, George încearcă să rupă legătura. În dragostea pe care ea o nutreşte pentru poet, şi-a făcut loc, încetul cu încetul, un dispreţ profund pentru bărbaţi şi, dacă şi-a pus în gând, într-o zi, să plece in Italia, o face nădăjduind că această călătorie minunată va putea fortifica în ea sentimentele şovăitoare. Gândul ei fu să plece singură, dar Alfred se arată atât de desnădăjduit la gândul de a se despărţi de ea, încât, în cele din urmă, consimţi să-l lase s-o însoţească.

30 decembrie. Cei doi îndrăgostiţi sosesc la Veneţia. Dânsa suferă groaznic de friguri. Alfred, văzând-o suferindă, dă semne de plictiseală; ea se simte ofensată de atâta egoism şi-l anunţă că vor trage la două hoteluri deosebite. Astfel, Alfred petrece noaptea de 30 la hotelul Europa, în timp ce Sand închiriază o cameră cu salon la Danieli, în fața lagunelor. Două zile după aceea, cearta s-a terminat și Musset se mută la prietena lui, la hotelul Danieli. În aceste momente intră în scenă cel de-al treilea personaj al dramei. Suferind în continuu de friguri, George Sand ceru hotelierului să-i aducă un doctor. Astfel fu chemat un tânăr medic de spital cu multă competență, Pietro Pagello. Cum intră în camera bolnavei, doctorul constată că femeia pe care o va îngriji este aceea pe care a zărit-o într-o zi, la balconul hotelului. Din această clipă, Pietro și George devin buni prieteni, în timp ce Alfred cutreieră cafenelele Veneţiei. Vinul de Cipru îl captivase până într-atât, încât zilnic se reîntorcea beat la hotel. Şedea rareori la căpătâiul iubitei sale şi se lăsa târât de pasiunea care, mai tare decât dragostea, îi stăpânea ritmul vieţii şi-l împingea în braţele celor mai înjositoare femei.

Odată George vindecată, veni rândul lui Alfred să cadă bolnav, tot de friguri. George Sand scrie în graba lui Pagello, rugându-l să vie „să-l salveze pe acela pe care-l iubeşte mai mult decât orice pe lume“. Zi de zi, Pagello se simte şi mai puternic încătuşat de femeia aceea care, după ce l-a cucerit prin frumuseţea şi caracterul ei excepţional, îl atrage ca un magnet uriaş. La căpătâiul lui Alfred care aiurează atunci când doarme, George şi Pietro vorbesc despre poeţii şi artiştii italieni, despre Veneţia, monumentele şi obiceiurile ei şi, cum medicul este de o timiditate şi o stângăcie explicabile numai prin prudenţa exagerată a bărbatului care nu-i tocmai sigur de el, George Sand este aceea care face primul pas.

Îi scrie într-o seară, mărturisindu-i dragostea şi când, făcându-se că nu pricepe, medicul o întrebă cui este destinat bileţelul, ea răspunde:

— Stupidului Pagello!

Două zile după aceea, stupiditatea doctorului s-a evaporat… O bună bucată de vreme, cei doi amanţi izbutesc să nu trezească bănuielile poetului. La 13 martie, ei părăsesc hotelul şi se mută într-un apartament mai economic, de pe Calle Valaresso. Cum Alfred s-a însănătoşit şi a redevenit mai îndrăgostit ca niciodată, scenele de mai înainte se repetă, amanţii noştri punând la contribuţie toată ingeniozitatea pentru a se întâlni fără ştirea lui, în vreme ce George se folosea de toate artificiile pentru ca Musset să nu-şi reia drepturile. Viaţa lor comună se desfăşoară sub aspectul cel mai odios.

Încetul cu încetul, bănuielile poetului renasc. El surprinde semne, strângeri de mână prea insistente… E o viaţă de infern. Ca să uite durerea, Alfred îşi petrecea zilele la cafeneaua Giacomuzzi până cădea mort de băutură. În sfârşit, veni şi momentul când Musset află adevărul. Deşteptându-se într-o noapte şi văzând lumină sub uşa Georgei, intră. Ea scria o scrisoare şi n-o putu ascunde la timp. El o acuză că scrie doctorului. Cuprinsă de o furie groaznică, ea îl ameninţă că-l va închide la azilul de nebuni. Neştiind ce să mai facă, se reîntoarce în camera lui. Mai târziu, o aude deschizând fereastra şi, mereu pradă geloziei, se scoală în zori ca să vadă dacă nu cumva ea aruncase bucăţelele de scrisori în stradă. Scoboară şi o zăreşte căutând. O acuză iarăşi. Ea îl ameninţă din nou şi sare într-o gondolă. El o urmează. Vâslaşul îi conduce la Lido. Continuând să fugă, ea intră în cimitirul evreiesc. Sleită de puteri, se aşeză pe unul dintre morminte.

Apoi, după ce îi mărturiseşte dragostea pentru Pagello, el o readuce, zdrobit, acasă. Un reviriment puternic se produse în mintea lui, începu să se bată cu pumnii în cap şi, plângând, se recunoscu vinovat. Cu abnegaţie, pleacă singur la Paris după ce, mai întâi, le uneşte mâinile, spunându-le:

— Vă iubiţi, vă urez multă fericire! Aşa a luat sfârşit idila George Sand şi Musset, la Veneţia. Ce s-a întâmplat însă cu legătura dintre George Sand şi Pagello, după plecarea lui Musset la Paris? Primele luni amanţii sunt fericiţi dar, încetul cu încetul, George simte că se plictiseşte de moarte cu amantul cel nou şi-l regretă pe Alfred, căci aşa este făcută ea. Soseşte, în august, la Paris, însoţită de Pagello şi aici îşi dă seama că dragosta ei a fost un foc de paie. Principalul defect pe care i-l reproşează este că n-are nimic din Alfred şi sfârşeşte, în cele din urmă, prin a se reîntoarce la Musset.

Aşa s-a terminat, în chipul cel mai banal, o aventură de dragoste care a pasionat toată Europa. În 1890, un impresar al actriței Sarah Bernard care călătorea prin Italia se întâlni cu Pietro Pagello şi, în cursul unei convorbiri cu moșneagul, îl întrebă dacă își mai amintea de George Sand.

— George Sand? repetă doctorul. George Sand? Ah, da… Una piccola francese che fumava la pipa!!” (O celebră idilă romantică, Ilustrațiunea Română, 1935)

Mai târziu, a corespondat cu Gustave Flaubert și, în ciuda diferenței de temperament dintre ei, au devenit prieteni apropiați, apoi scriitoarea a avut o relație intimă cu actrița Marie Dorval.

George Sand și-a petrecut iarna 1838-1839 împreună cu Frederic Chopin la Mallorca, locuind la mănăstirea Valldemossa, călătoria fiind descrisă în romanul autobiografic “O iarnă în Mallorca”, publicat în 1841. Chopin era deja bolnav de tuberculoză la începutul relației, iar faptul că a stat o iarnă întreagă în condiții improprii de cazare i-a agravat simptomele. Cuplul s-a despărțit cu doi ani înainte de moartea compozitorului, un motiv al separării fiind atitudinea lui Chopin față de fiica lui George Sand, Solange.

Muzicianul a continuat să fie în relații bune cu tânăra după ce Solange și soțul ei, Auguste Clésinger, s-au certat cu scriitoarea din cauza banilor, dar Aurore a considerat că sprijinul lui Chopin pentru Solange este extrem de neloial și ar fi confirmarea faptului că acesta ar fi avut un atașament neprincipial față de Solange.

Nici fiul lui George Sand, Maurice, nu-l plăcea pe Chopin, pentru că tânărul voia să se impună ca “bărbatul casei” și nu a dorit să-l aibă pe compozitor ca rival. Chopin s-a întors la Paris în 1848, după ce făcuse un turneu în Anglia, și a murit un an mai târziu într-un apartament din Place Vendôme, iar George Sand a refuzat să participe la înmormântare.

Extrem de prolifică, George Sand este autoarea unor romane de mare succes, aproape toate traduse în limba română, dintre care cele mai cunoscute sunt: “Roșu și Alb”, “Ea și el”, “Comisionarul”, “Valentine”, “Lélia”, “Marchiza”, „Cosima”, „Cele șapte corzi ale lirei”, „Lucrezzia Floriani”, „Contesa de Rudolstandt”, „Morarul din Angibault”, „Păcatul domnului Antoine”, “Mica Fadette”, “Povestea vieții mele”, “Frumoșii domni de la Bois-Dore” sau „Marchizul de Villemer”.

Scriitoarea a murit în casa pe care o moștenise de la bunica ei la Nohant, lângă Châteauroux, pe 8 iunie 1876, la vârsta de 71 de ani, și a fost înmormântată în cimitirul din spatele capelei de la Nohant-Vic, fiind condusă pe ultimul drum de bunii ei prieteni, Gustave Flaubert și Alexandre Dumas fiul.