Creștinii de pretutindeni participă la durerea Bisericii Catolice, pentru că Papa Francisc a fost, într-adevăr, o personalitate marcantă a lumii contemporane.
Suveranul Pontif, decedat în a doua zi de Paște, pe 21 aprilie 2025, nu a acceptat nicio clipă, fie ea cât de dramatică, să abdice de la normele de conduită ale Bisericii. Urmează nouă zile de doliu oficial, ceremonii omagiale în întreaga lume, dar și pregătiri pentru alegerea noului conducător spiritual al celor aproape 1,3 miliarde de catolici.
Canoanele alegerii Suveranului Pontif au fost schimbate de mai multe ori în secolul XX. Cele stabilite de Papa Pius al X-lea pe 25 decembrie 1904, printr-o Constituție Apostolică, au fost modificată ulterior nesemnificativ de către Benedict al XV-lea și Pius al XI-lea. În octombrie 1975, Papa Paul al VI-lea a promovat noul cod, „Romano Pontifici eligendo”, iar în 1996, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut publică o altă Constituție Apostolică, în vigoare și astăzi, „Universi Dominici gregis”.
Conclavul
Teoretic, orice catolic poate fi ales Papă. Tot în teorie, nici vârsta nu constituie un impediment. De-a lungul istoriei s-a întâmplat ca papii să fie aleși la o vârstă fragedă (Benedict al IX-lea a devenit papă la vârsta de 18 ani, dar acest lucru se întâmpla în anul 1032) sau din rândul călugărilor sau al laicilor. Obiceiul înrădăcinat este însă ca alesul să fie recrutat dintre cardinali sau, în cazuri mai rare, dintre arhiepiscopi. De la Papa Bonifaciu al IX-lea încoace, alegerea s-a făcut exclusiv dintre cardinali.
În clipa în care se constată moartea Papei de către Camerlengo, toți cardinalii sunt convocați în conclav de cardinalul decan. (Cardinalul Camerlengo este locțiitorul Papei, iar cardinalul decan este cel mai vechi în grad), în cel mult 19 zile de la data morții.
Ce înseamnă conclavul cardinalilor? Reprezintă atât actul alegerii Papei, cât și denumirea locului care servește la efectuarea acestui act. El este pregătit în cel mai minuțios mod de o serie de întruniri prealabile ale cardinalilor, pentru a pune toate detaliile la punct, iar lucrările sunt conduse de cardinalul decan.
În prima zi a conclavului, se distruge inelul Papei decedat, rămășițele fiind apoi așezate în sicriu împreună cu sigiliul defunctului, apoi se desemnează funcțiile necesare alegerii. Se numește o comisie de trei cardinali care vor desface buletinele de vot, se numesc, de asemenea, un maestru de ceremonii, un secretar, un duhovnic, un mareșal, doi medici, pentru îndeplinirea exactă a procedurilot.
Se oficiază, apoi, necontenit, slujbe pentru odihna răposatului Pontif. Se amenajează atâtea camere sau apartamente câți cardinali votanți sunt, fiecare cardinal având dreptul să ia cu el doar doi oameni: un monsenior și un valet. Odată intrați în coclav, ei vor jura sub pedeapsa celei mai groaznice afurisenii că nu vor divulga nimic din ceea ce se întâmplă între zidurile Vaticanului.
Poarta conclavului se închide cu două chei şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, cardinalii fiind vegheaţi îndeaproape ca să nu aibă posibilitatea de a comunica cu persoane străine, pentru că din acea clipă cea mai vajnică taină trebuie să domnească între zidurile conclavului.
Urmează apoi jurământul în faţa altarelor, cardinalii invocându-l pe Dumnezeu ca martor al deplinei tăceri. A doua zi, se adună în Capela Sixtină, unde se oficiază liturghia de către cardinalul decan, care îi împărtăşeşte pe membrii Conclavului, apoi, după ce se intonează „Veni creator spiritus”, se trece la actul alegerii.
Alegerea noului papă
Sunt meționate în canoane trei modalităţi ale alegerii noului Papă. Cea dintâi prin aclamaţie – per inspirationem – adică atunci când, ca într-o iluminare divină, toţi cardinalii rostesc acelaşi nume. Este o formă întrebuinţată extrem de rar, deoarece ea este posibilă numai în cazul în care personalitatea noului ales este într-adevăr extraordinară. O a doua modalitate este aceea numită per compromissum, sau cum am spune noi, prin delegaţie. Cu alte cuvinte, se numesc câţiva cardinali, de exemplu zece, pentru ca ei să-l desemneze pe Pontifex Maximus. Este o formă, de asemenea, rară. Cea mai obişnuită modalitate este scrutinul – per scrutinum – aşadar prin vot personal. Capela Sixtină, superba sală în care se desfăşoară procedura, are de jur împrejur baldachine şi sub fiecare baldachin stă la o masă câte un cardinal. Maestrul de ceremonii împarte buletinele de vot, apoi atât el, cât şi secretarul Sfântului Colegiu, se retrag.
Cardinalii votează pe buletine, scriindu-și deasupa numele, la mijloc numele celui ales, iar jos, sigiliul şi lozinca sa. Formalităţile acestea sunt obligatorii pentru a se evita orice fel de confuzie. După ce buletinul de vot s-a completat, fiecare cardinal înaintează spre altar și îl lasă într-un potir, închinându-se lui Dumnezeu în genuchi.
„Îmi este martor Domnul Hristos, judecătorul meu, că aleg pe acela pe care în faţa lui Dumnezeu îl socotesc că trebuie să fie ales“.
Toate aceste proceduri încheiate, scrutătorii, adică cei trei cardinali care au rolul să deschidă buletinele, se îndreaptă către altar și se începe astfel numărarea voturilor. În ipoteza în care niciun cardinal nu obţine două treimi din totalul voturilor, buletinele se ard împreună cu paie ude. Fumul negru care iese prin coş vesteşte oamenilor care aşteaptă în Piața San Pietro că Papa încă nu a fost ales. Dacă unul dintre candidaţi a luat două treimi din voturi, buletinele se ard cu paie uscate și, în acel moment, fumul alb care iese prin coş anunţă omenirea că Papa s-a ales. Aceasta este celebra „Sfumata”, un obicei, singurul posibil, prin care era îngăduită anunțarea alegerii Sfântului Părinte dincolo de zidurile de taină ale conclavului.
„HABEMUS PAPAM”
Odată procesul terminat, un cardinal iese în balcon şi spune: „Habemus Papam“, rostind numele de familie şi de Papă al noului urmaş al Sfântului Petru. Din acea clipă, Papa are jurisdicţie absolută asupra catolicismului mondial. Cardinalii îi prezintă prima veneraţiune și, imediat după ce se îmbracă în odăjdiile sfinte, papa apare în balcon şi binecuvântează credincioșii. Reîntors în Capela Sixtină, primeşte a doua veneraţiune a cardinalilor, care îi jură credinţă şi supunere.
Încoronarea
Până în anul 1963, când a avut loc ultima ceremonie de acest tip pentru Paul al VI-lea, papii erau încoronați cu o tiară compusă trei coroane suprapuse („triregnum”), simbolizând rolul triplu al papei ca păstor suprem, judecător suprem și învățător suprem. Festivitatea încoronării se oficia într-un cadru fastuos. La Vatican, în ziua fixată, se adunau toţi reprezentanţii Bisericii, papa fiind purtat pe un scaun dus pe umeri de 6-8 persoane. Dădea binecuvântarea poporului, apoi corul papal intona cuvintele rostite de Hristos Sfântului Petru: „Tu es Petrus“.
După acel moment, un preot îi ieșea înainte ținând în mână o tulpină de trestie în vârful căreia aprindea nişte vată. Preotul spunea, în timp ce vata ardea repede: „Sfinte Părinte aşa trece gloria lumii”, pentru a demonstra, în suprema zi a încoronării, deşertăciunea vanităţilor pământeşti. Ajungând apoi la mormântul Sfântului Petru, toţi episcopii şi cardinalii se îmbrăcau în odăjdii de înaltă ceremonie şi începeau Sfânta Liturghie. În acea clipă cardinalul decan aşeza pe capul noului papă coroana papală, zicându-i: „Primeşte tiara împodobită cu trei coroane şi să ştii că eşti Părintele principilor şi al regilor, cârmuitorul lumii şi pe pământ Vicarul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căruia să-I fie slavă în vecii vecilor, Amin!”
Paul al VI-lea a decis la scurt timp după încoronare să nu mai poarte tiara papală, așezând-o în altarul Bazilicii Sfântul Petru, într-un gest de „umilință”.
Succesorul său, Papa Ioan Paul I, a ales să nu fie încoronat, iar după moartea sa subită, după o domnie de doar treizeci și trei de zile, noul papă, Ioan Paul al II-lea, a hotărât și el să renunțe la încoronare.
În omilia la Misa de inaugurare, acesta a spus că Paul al VI-lea „a lăsat succesorilor liberă alegerea” dacă vor să poarte tiara, continuând “Papa Ioan Paul I, a cărui amintire este atât de vie în inimile noastre, n-a vrut să aibă tiara; nici succesorul său nu o dorește astăzi. Acest moment nu este potrivit pentru a reveni la o ceremonie și la un obiect considerat, pe nedrept, simbol al puterii temporale a papilor.”
Constituția Apostolică din 1996 a papei Ioan Paul al II-lea, Universi Dominici gregis, care este astăzi în vigoare, nu specifică dacă ceremonia solemnă de inaugurare a pontificatului trebuie să fie sau nu însoțită de o încoronare, dar la Vatican există mai multe tiare disponibile, în cazul în care noul Suveran Pontif va dori să poarte cele trei coroane simbolice.
