Timp de mai bine de un mileniu, alegerea Suveranului Pontif a fost un amestec de sacralitate, influențe politice și, nu de puține ori, compromisuri discutabile.
Cu mult înainte ca scandalul de la Viterbo (1268–1271) să forțeze o reglementare a conclavurilor, procesul de selecție a papei a evoluat haotic, fiind uneori secret, alteori brutal de public.
Primele secole: Aclamarea comunității și „voia lui Dumnezeu”
În primele trei secole ale creștinismului, alegerea a fost un proces colectiv, în care clerul și credincioșii din Roma își exprimau votul într-o manieră semi-democratică. Papa era adesea desemnat „prin aclamare”, adică prin consensul public exprimat în mod spontan, o tradiție cu rădăcini în practicile romane precreștine. Succesiunea apostolică și calitățile morale contau, însă realitatea era adesea mult mai pragmatică, influența familiilor romane puternice și preferințele episcopilor din regiune fiind criteriile esențiale.
Secolele IV–VIII: Control imperial și decăderea autonomiei
Odată cu convertirea împăratului Constantin și transformarea creștinismului în religie imperială, alegerile au fost absorbite treptat în logica de putere a imperiului. Împărații din Constantinopol revendicau dreptul de a confirma numele papei, iar uneori intervenția lor devenea directă. Un exemplu este desemnarea Papei Symmachus în 498, într-un context de dublă alegere: el și rivalul său, Laurentius, au fost instalați simultan, generând un conflict care a necesitat arbitrajul regelui ostrogot Theodoric cel Mare.
Secolele IX–XI: Papalitatea captivă
În perioada cunoscută drept Saeculum obscurum („Secolul întunecat”), procesul de numire a Suveranului Pontif devenise strict un joc de putere între familiile nobile rivale din Roma. Familia Teofilactilor, în special influenta Marozia, a impus mai mulți papi în mod arbitrar, alegerea fiind adesea o formalitate după ce pumnalele își făceau datoria.
Cel mai faimos caz este cel al Papei Ioan al XI-lea (931–935), care ar fi fost fiul Maroziei cu Papa Sergiu al III-lea, o desemnare evident arbitrară, cu motivații strict familiale.
Un alt caz emblematic a fost cel al papei Ioan al XII-lea (955–964), ales la doar 18 ani, datorită influenței tatălui său, Alberic al II-lea de Spoleto, fără vreo consultare reală cu clerul roman. Ioan al XII-lea a fost considerat nedemn de funcție, a fost acuzat de simonie, desfrâu și sacrilegii, a fost demis din funcție și a fost ucis cu un ciocan de un soț înșelat care l-a găsit în dormitorul soției sale.
Reforma gregoriană și începutul regulilor
În secolul al XI-lea, valul de reforme declanșat de Papa Grigore al VII-lea a încercat să rupă papalitatea de influențele seculare. În 1059, Papa Nicolae al II-lea a emis bula In Nomine Domini, stabilind că doar cardinalii – și în special cardinalii-episcopi – aveau dreptul de a alege noul pontif. Totuși, reforma nu a eliminat influențele externe. De exemplu, în 1088, Urban al II-lea a fost ales de cardinalii aflați în exil la Terracina fără consultarea clerului roman.
Până în secolul al XIII-lea, procesul de alegere a papei devenise profund politizat. Imperiul, regatele europene și familiile nobiliare își revendicau dreptul de a „orienta” numirea. În 1241, conclavul pentru succesorul Papei Grigore al IX-lea s-a desfășurat în condiții deplorabile, într-o sală închisă cu lanțuri de un senator roman, Matteo Rosso Orsini, cu scopul de a grăbi votul, practic un preambul la ceea ce avea să urmeze la Viterbo.
Alegerea „arbitrară”: când regula era excepția
De-a lungul secolelor, istoria a reținut și cazuri de desemnare „neoficială”, când cardinalii nu au respectat regulile de vot sau au impus candidați din afara propriului colegiu. Un exemplu celebru este Papa Benedict al IX-lea, care a deținut funcția de papă în trei rânduri, vânzând și recumpărând pontificatul ca pe o moșie personală. Alegerea sa din 1032 a fost rezultatul influenței familiei Tusculani, în absența oricărui criteriu de ordin spiritual.
Spre conclav: Viterbo și necesitatea ordinii
Criza de la Viterbo (1268–1271), perioadă în care cardinalii au stat blocați timp de aproape trei ani fără să ajungă la un consens în privința numelui papei, a fost apogeul unui proces ce devenise greu de gestionat. Din acest impas s-a născut conclavul, reglementat strict de bula Ubi periculum a Papei Grigore al X-lea, care a limitat influențele externe, a izolat cardinalii și a instituit reguli clare de durată și procedură pentru alegerea suveranului pontif.
