În inima Vaticanului, o mână de bărbați tineri îmbrăcați în uniforme colorate păzesc una dintre cele mai influente instituții din lume; i-am revăzut recent, la funeraliile papei Francisc și la inaugurarea pontificatului papei Leon al XIV-lea, dar membrii Gărzii Elvețiene nu sunt doar un simbol pitoresc al trecutului, ci o forță militară reală, cu reguli stricte, selecție riguroasă și o istorie care se întinde pe mai bine de cinci secole. Cine sunt acești soldați ai Papei și cum arată viața lor în spatele zidurilor Vaticanului?
În fiecare an, pe 6 mai, în curtea San Damaso, are loc un ritual solemn și colorat: acești soldați tineri, în armuri strălucitoare și uniforme baroce, ridică mâna dreaptă și jură să-l apere cu viața pe Suveranul Pontif. Este ceremonia de depunere a jurământului celei mai vechi armate active din lume, fondată în 1506 de Papa Iulius al II-lea.
Născut pe 5 decembrie 1443, într-o familie modestă din Liguria, Giuliano della Rovere a fost propulsat în cercurile înalte ale Bisericii de unchiul său, Papa Sixtus al IV-lea. Nepotismul era o practică obișnuită în epocă, iar tânărul a profitat din plin de această oportunitate. La doar 28 de ani, era deja cardinal, unul dintre cei mai tineri ai timpului, și a ajuns papă în 1503, după un conclav tensionat. De altfel, nici pontificatul lui nu a fost liniștit: Iulius al II-lea a condus Biserica într-o perioadă tulbure, marcată de conflicte teritoriale și rivalități cu Franța și statele italiene.
Cu toate că celibatul era obligatoriu pentru clerici, Iulius al II-lea nu a respectat cu strictețe această regulă. Documentele vremii și mărturii contemporane indică faptul că a avut mai multe amante în tinerețe, înainte de alegerea ca papă, lucru de altfel obișnuit în rândul cardinalilor. Cea mai cunoscută relație a fost cu Lucrezia Normanni, o femeie nobilă din Roma, care i-a dăruit o fiică, Felice della Rovere.
Copila a fost recunoscută oficial, chiar dacă discret, și a fost căsătorită strategic cu Gian Giordano Orsini, unul dintre cei mai influenți nobili, iar prin această uniune, Iulius al II-lea și-a consolidat sprijinul politic și a obținut garanții pentru protecția propriei familii.
Deși era cunoscut pentru firea sa colerică și pentru admitația pentru război, Iulius al II-lea a fost un vizionar. Sub patronajul său au fost demarate unele dintre cele mai importante lucrări arhitectonice ale Renașterii:
Reconstrucția Bazilicii Sf. Petru a început în 1506, sub conducerea arhitectului Donato Bramante. A fost un proiect de proporții, menit să transforme Roma într-o capitală demnă de moștenirea imperială și creștină.
Michelangelo Buonarroti, deși nu a fost deloc încântat de sarcină, a fost obligat de papă să picteze tavanul Capelei Sixtine. Relația dintre cei doi a fost tensionată, dar rezultatul rămâne una dintre capodoperele artei universale.
Rafael Sanzio, unul dintre favoriții papei, a primit comanda de a decora camerele papale din Vatican, așa-numitele “Stanze di Raffaello”, cu fresce care glorificau Biserica și familia Suveranului Pontif.
Papa Iulius al II-lea a murit în 1513, după un pontificat de 10 ani, lăsând în urmă un Vatican mai puternic din punct de vedere politic, o Romă în plin avânt artistic, dar o biserică dominată de conflicte. Imaginea lui a fost controversată, unii istorici considerându-l prea militarist, alții prea laic pentru un papă, dar niciunul nu i-a contestat energia, ambiția și impactul major asupra Renașterii italiene.
Un alt element al moștenirii sale, Garda Elvețiană, a fost fondată datorită preocupărilor pentru propria siguranță, pentru că Roma era un loc periculos, iar amenințările politice veneau nu doar din afară, ci și din interiorul Curiei. Elvețienii erau considerați soldați de elită, erau renumiți pentru loialitate și disciplină, iar papa și-a recrutat oamenii din cantoanele catolic și i-a adus la Roma.
Pentru a deveni membru al Gărzii Elvețiene, candidatul trebuie să fie bărbat, cetățean elvețian, catolic practicant, cu vârsta între 19 și 30 de ani, necăsătorit, deși acest statut se poate schimba ulterior în funcție de grad, cu o înălțime de minimum 1,74 m și cu serviciul militar încheiat. De asemenea, trebuie să aibă o reputație impecabilă și să dețină o diplomă de studii secundare sau o calificare profesională. Numărul oficial al soldaților papei este 135, concurența este acerbă, iar procesul de selecție este riguros. După acceptare, recruții urmează o perioadă intensă de pregătire, atât în Elveția, cât și la Vatican. Sunt instruiți în manevre militare, protecție, tactici antiteroriste și protocol. În paralel, li se oferă cursuri de limba italiană și se familiarizează cu istoria Bisericii Catolice.
Soldații Gărzii Elvețiene locuiesc într-o cazarmă aflată în interiorul Vaticanului. Programul lor este strict și include atât gărzi de onoare în timpul audiențelor și al evenimentelor speciale găzduite de Suveranul Pontif, cât și patrularea în zonele sensibile ale Cetății. În ultimele decenii, la Vatican au fost adoptate măsuri sporite de securitate, inclusiv antrenamente cu arme de foc moderne și colaborări cu forțele de poliție italiene și serviciile de informații.
În afara orelor de serviciu, viața soldaților papei este discretă. Gardienii pot circula în afara Vaticanului, dar trebuie să respecte un cod de conduită strict. Unii își continuă studiile, alții participă la activități culturale sau sportive, existând chiar și o echipă de fotbal a Gărzii, care încă din 1934 a primit permisiunea Papei Pius alXI-lea de a juca în campionatul de amatori de la Roma.
Probabil cea mai recunoscută imagine a Gărzii Elvețiene este uniforma: o explozie de culori renascentiste – albastru, roșu, portocaliu – atribuită, în mod eronat, lui Michelangelo. În realitate, designul actual datează din anul 1914, fiind opera comandantului Jules Repond, care s-a inspirat din picturile lui Rafael. Uniforma de paradă este confecționată manual, din lână elvețiană de cea mai bună calitate, și poate cântări până la 8 kilograme. Fiecare piesă este croită individual, iar gulerul alb și mănușile trebuie să fie întotdeauna imaculate. Pe lângă uniforma de gală, gardienii dispun și de uniforme de zi cu zi, negre sau albastre.
La ceremonii, poartă halebarde și săbii, simboluri ale tradiției lor de infanteriști în Evul Mediu. În schimb, pentru misiunile reale de protecție, sunt înarmați cu pistoale Glock și mitraliere SIG, fabricate în Elveția. Antrenamentele includ și simulări de atentate, exerciții de evacuare și protecție a Papei în public.
Jurământul este rostit în limba maternă a fiecărui gardian – germana, franceza sau italiana – și conține o frază cu puternică încărcătură istorică: „Jur să-l apăr pe Papa chiar cu prețul vieții”, iar această promisiune nu este doar simbolică. În 1527, în timpul Asediului Romei, 147 de soldați ai Gărzii Elvețiene au murit apărându-l pe Papa Clement al VII-lea de trupele lui Carol Quintul. Doar 42 de gardieni au supraviețuit atunci, cei care au reușit să-l salveze pe Suveranul Pontif conducându-l în siguranță în Castelul Sant’Angelo.
