În cei 71 de ani de viață (s-a născut la 3 noiembrie 1500, la Florența, într-o familie de artiști, tatăl fiind arhitect, muzician și constructor de instrumente muzicale), Benvenuto Cellini a realizat nu numai inegalabile opere de artă, ci a săvârșit tot atât de multe „năzdrăvănii“, și nu numai în tinerețe, ci și la vârste mai înaintate.
Neîmpărtășind dorința părintelui de a deveni muzician, viitorul artist a ajuns în atelierul unui aurar din orașul natal. Nu s-a înțeles, probabil, cu maestrul florentin sau alte motive l-au determinat să se plimbe de-a lungul vieții, rând pe rând, la Bologna, Pisa, Roma, Paris și, în cele din urmă, din nou la Florența.
„Cellini a cunoscut sau s-a apropiat de cele mai vestite personaje ale epocii: Carol al V-lea, Francisc I, Alexandru şi Cosimo de’ Medici, papii Clemente al VII-lea şi Paul al III-lea; a trăit în preajma cardinalilor de la Vatican, a artiştilor şi a literaţilor, a cunoscut principi şi bogătaşi, filosofi şi poeţi, curtezani şi soldaţi, a frecventat bordeluri şi palate, hanuri şi cazărmi, tribunalule şi temniţe, a fost la Paris, la Roma, la Ferrara, la Mantua, la Veneţia, la Neapole, veşnic neostenit şi neastâmpărat, în sfârşit, a trăit o viaţă frământată şi aventuroasă.
A luat parte la apărarea Romei în timpul jafului din 1527, la fortificarea Florenţei republicane, şi-a făcut singur dreptate împotriva duşmanilor, a fost ucigaș şi hoţ, a fugit în mod dramatic din Castelul Sant-Angelo, şi-a rupt un picior, a îndurat închisoarea, ciuma şi alte rele fără număr, a spus întotdeauna ce avea de spus cu o nemaiauzită cutezanţă papilor şi suveranilor, a fost, în fine, un om de acţiune impetuos şi liber”, așa îl descria Giorgio Vasari.
Firea de aventurier l-a pus deseori în situații limită. În 1529, fratele lui, Cecchino, a ucis un ofițer, a fost rănit grav într-o ambuscadă de un bărbat și a murit mai târziu din cauza rănii. Curând după aceea, Benvenuto l-a ucis pe ucigașul fratelui, considerând că face un act de răzbunare de sânge, dar nu neapărat de dreptate, admițând el însuși că ucigașul acționase, de fapt, în legitimă apărare. Ulterior Cellini a fugit la Napoli pentru a se ascunde de urmările unui scandal cu un notar, un anume Ser Benedetto, pe care îl rănise.
Prin influența mai multor cardinali, artistul a obținut grațierea, dar a ucis din nou de încă două ori, ultima lui victimă fiind un aurar rival, Pompeo de Milano.
A fost, în acel moment, nevoie chiar de intervenția papei Paul al III-lea, pentru a-l scăpa pe artistul a cărei operă era admirată de suveranul pontif și de aristocrația epocii. În ciuda insistențelor papei că „oameni unici în profesiunea lor ca Benvenuto nu sunt obligați să se supună legii“, Cellini, ajuns la vârsta de 39 de ani, a făcut cunoștință cu temnițele din Castelul San Angelo, aflat pe malul Tibrului. În acea situație probabil că nu i-a fost greu lui Francisc I, regele Franței, să-l convingă, după părăsirea închisorii de tristă faimă, să se mute la Paris, în slujba sa.
Cei 4 – 5 ani petrecuți în Franța (1540 – 1545) au fost rodnici din punct de vedere artistic și îmbelșugați din punctul de vedere al finanțelor personale. Poarta castelului de la Fontainebleu, bogat împodobită cu statuete și basoreliefuri, este una dintre dovezile măiestriei lui Cellini. În aceeași perioadă de ședere în Franța se încadrează saliera mare, făurită în argint și aur, care îi reprezintă pe Neptun și Amfitrite, comandată de regele francez, care se află astăzi la Muzeul de artă din Viena.
Temperamentul exploziv al lui Cellini nu a întârziat să îi provoace noi probleme, care l-au determinat să se întoarcă pe malurile fluviului Arno, mânat de dorul de casă. Cellini și-a pus talentul în slujba ducilor din familia de Medici, iar capodoperele sale, Perseu, Apollo, Narcis, Neptun stau mărturie a măiestriei marelui artist florentin.
„Perseu tăiând capul Meduzei”, cea mai cunoscută dintre operele lui, este considerată o adevărată bijuterie prin eleganță și naturalețe, iar Christul de la Mănăstirea El Escorial a fost caracterizat de Giorgio Vasari drept „cea mai rară și mai frumoasă sculptură ce se poate vedea“.
Sculptor și orfevru, Cellini a ilustrat și a onorat deopotrivă cele două arte. Michelangelo însuși i-ar fi spus: „Eu te-am cunoscut mulți ani ca cel mai mare orfevru despre care se știe, iar acum te recunosc la fel ca sculptor“. Sensibilitatea, grația, rafinamentul artistului sunt prezente în toate operele sale, conferind un stil unic atât sculpturilor, cât și operelor de orfevrărie.
Cu toate că a avut înaintași precum Ghilberti, Donatello, Verocchio, Pallaiulo, Botticelli, Gozzoli, Ghirlandai. Cellini și-a atins sau chiar întrecut maeștrii prin capodoperele sale, dar și prin lucrările teoretice, „Tratatul despre orfevrărie” (Tratatto sul Porefmceria) și “Tratatul despre sculptură” (Tratatto sulla scultura), scrise în ultimii ani ai vieții (1565 – 1567), în care a explicat arta legării gemelor și turnării bronzului.
Benvenuto Cellini este considerat maestru și în arta scrisului, mai ales datorită originalei lui autobiografii, un document autentic nu doar pentru cunoașterea vieții aventuroase, pasionale și pline de primejdii a „eroului“, ci și pentru mărturiile despre viața artistică a epocii.
Lucrarea este „oglinda neastâmpărului unui om original, cu fire impulsivă, versatilă, care trăieşte într-o societate zbuciumată, cu instituţii degenerate, moravuri disolute. Fiece pas e, în acel mediu, o aventură şi o primejdie. Pumnalul şi otrava pândesc pe fiecare oricând. Autorul trece el însuşi prin cele mai stranii şi contradictorii situaţii. Existenţa sa oscilează între palate şi închisoare, între crimă şi strălucite favoruri, între munca aridă şi petrecerea fără frâu, între întinse cunoştinţe pozitive şi practica vrăjitorească a „necromanţiei“.
Scrierea lui Cellini a rămas în manuscris până în 1728, când a fost tipărită prin iniţiativa unui intelectual, Antonio Cocchi, deși şi până la acea dată au circulat unele copii în manuscris. În 1803, a fost tradusă în limba germană de Goethe. Anterior, avusese unele traduceri franceze şi engleze.
„Limba în care a fost scris originalul acestor confesiuni este, fireşte, destul de arhaică. Totodată, însă, Cellini nu-şi alege prea mult expresiile şi nu le evită pe cele care, azi, ne izbesc prin vulgaritatea lor. De aceea, traducătorul Șt. Crudu s-a găsit de multe ori în grea cumpănă, având să aleagă între buna-cuviinţă şi fidelitate…”, scria revista Steaua în 1960, la apariția în limba română a volumului, la ESPLA.
După o viaţă deosebit de complicată şi marcată de permanente peregrinări, Benvenuto Cellini s-a stins la Florenţa, în ziua de 13 februarie 1571, și a fost depus pentru odihna veșnică la Basilica della Santissima Annunziata.
