Creștinismul este expresia evlaviei, compasiunii și a iertării, însă istoria ascunde și episoade întunecate, cum este cel legat de cadavrul papei Formosus, în care slujitorii credinței au lăsat în urmă harul și au căzut pradă vanității, urii și dorinței de răzbunare. Unul dintre cele mai tulburătoare momente de acest tip a avut loc la sfârșitul secolului al IX-lea, când fostul papă a fost dezgropat, îmbrăcat în veșmintele pontificale și adus în fața unui tribunal pentru a fi judecat post mortem.
În anul 897, în inima Romei, în Bazilica San Giovanni in Laterano, a avut loc o scenă care astăzi pare desprinsă dintr-un film de groază. Pe tronul papal s-a aflat un cadavru îmbrăcat în veșminte pontificale, aproape descompus, dar adus la judecată. “Sinodul cadavrului” a rămas, peste veacuri, una dintre cele mai tulburătoare manifestări ale luptei pentru putere din sânul bisericii. Papa Formosus, care se aflase pe scaunul Sfântului Petru între 891 și 896, era originar din Italia și s-a implicat activ în chestiuni politice complicate, printre care susținerea regelui Arnulf al Carinthiei împotriva puternicei Case de Spoleto, care îi era rivală, pentru tronul Sfântului Imperiu Roman.
„Procesul cadavrului”
Cel de-al doilea succesor al lui, Papa Ștefan al VI-lea, care a fost aliat cu familia Spoleto, a hotărât să-i distrugă imaginea după moarte; dorea nu doar să-l discrediteze pe Formosus, ci să-l umilească definitiv, chiar și dincolo de mormânt. Într-un gest care a sfidat nu doar dreptul canonic, ci și orice normă morală, Ștefan a ordonat deshumarea lui Formosus, după aproape nouă luni de la moartea acestuia. Trupul, aflat într-o stare avansată de descompunere, a fost îmbrăcat în hainele de papă și așezat pe tron, începând astfel „Sinodul cadavrului”, o farsă sinistră în care papa decedat era acuzat, interogat și condamnat în fața cardinalilor și a clerului roman.
În locul apărării, un diacon desemnat de Ștefan a rostit fraze inventate în numele defunctului. Acuzațiile formulare erau ambiția nemăsurată și uzurparea Scaunului Apostolic, iar verdictul a fost previzibil: Formosus a fost găsit vinovat pentru toate capetele de acuzare. Ce a urmat pare desprins dintr-un ritual de exorcizare. Degetele mâinii drepte ale papei, cele folosite pentru binecuvântări, au fost tăiate, veșmintele i-au fost smulse, pontificatul său a fost declarat nul și toate hirotoniile făcute în timpul vieții lui invalidate. Ulterior, cadavrul i-a fost aruncat în Tibru, însă cetățenilor Romei nu le-a plăcut deloc spectacolul macabru.
Mulți au văzut în gestul lui Ștefan o blasfemie, oamenii s-au revoltat, iar pontificatul s-a sfârșit la fel de abrupt precum începuse: Papa a fost arestat și ucis în închisoare câteva luni mai târziu. Următorii papi au încercat să repare nedreptatea făcută. Teodor al II-lea a recuperat rămășițele lui Formosus din râu și le-a reînhumat în Bazilica Sfântul Petru, iar în 898, Papa Ioan al IX-lea a convocat un nou sinod care a anulat procesul sinistru, a reafirmat validitatea actelor lui Formosus și a interzis cu strictețe judecarea postumă a oricărui suveran pontif.
Cum au trecut românii de la limba latină la cea slavonă în biserică – explicațiile lui Dimitrie Onciul și legătura cu papa Formosus
Istoricul Dimitrie Onciul, președinte al Academiei Române din 1920 până la moartea sa, în 1923, a explicat în volumul “Originile Principatelor Române”, apărut la București, în anul 1899, cum s-a schimbat religia și limba în care se țineau slujbele pe teritoriul României de astăzi și care a fost motivul pentru care slavona a devenit limba oficială a Bulgariei.
În a doua jumătate a secolului al IX-lea, Boris I, conducătorul Primului Țarat Bulgar, a decis să-și creștineze poporul, această alegere având nu doar o semnificație religioasă, ci și una strategică: țarul voia să asigure independența statului, aflat între influențele Bizanțului și ale Romei.
În anul 864, a primit el însuși botezul, naș fiindu-i împăratul bizantin Mihail al III-lea Bețivul, dar curând s-a temut că Biserica Răsăriteană va impune controlul asupra țării sale și, din acest motiv, a început să caute sprijin la Roma.
Rolul episcopului Formosus
În acest context, Formosus, care era pe atunci episcop de Porto și un diplomat respectat al papalității, a fost trimis în Bulgaria ca emisar al Papei Nicolae I. Misiunea lui era una delicată: să răspundă dorinței lui Boris de a obține un arhiepiscop și o structură bisericească autonomă, dar în cadrul Romei.
Formosus a fost primit cu mult respect de Boris și s-a bucurat de apreciere la curtea bulgară. Se pare chiar că țarul ar fi dorit ca Formosus însuși să devină primul arhiepiscop al Bulgariei, dar acest lucru nu era posibil din punct de vedere canonic, pentru că acesta era deja episcop de Porto, iar mutarea sa într-o altă episcopie era interzisă de regulile bisericești ale epocii.
Pentru că papa i-a refuzat cererea, Boris s-a supărat și s-a întors la biserica greacă. Această întâmplare este importantă pentru că, potrivit unei vechi cronici moldovenești, românii s-ar fi despărțit de „latini” (adică de Roma) chiar în vremea acestui episcop Formosus, ajuns ulterior papă. Cronica spune că românii „pravoslavnici” (adică ortodocși) s-au separat atunci de romanii din Apus, când „Formos Papa a trecut de la pravoslavie la latinitate”.
Acest lucru ar însemna, potrivit istoricului Dimitrie Onciul, că, până în anul 870, slujbele religioase ale românilor se țineau în limba latină, sub influența Romei, și de-abia după revenirea Bulgariei sub influența bisericii bizantine românii de la nord de Dunăre, pentru că erau sub dominația bulgară, au adoptat limba slavonă în biserică.
Chiar și după ce Imperiul Bulgar s-a prăbușit, în anul 1018, slujbele în slavonă s-au păstrat neîntrerupt până în secolul al XVII-lea pe teritoriul României de astăzi. Ulterior, ungurii, care erau catolici, au încercat să readucă limba latină în bisericile românești, dar nu au reușit, pentru că slavona era deja adânc înrădăcinată în viața religioasă și în administrație.
De ce au fost românii din Transilvania socotiți schismatici
După cum arată istoricul, românii care au rămas în sudul Transilvaniei, în zona Sibiului, după retragerea romană, și-au păstrat credința și obiceiurile moștenite din vremea Romei chiar și după ce ungurii au cucerit aceste teritorii în secolele XI–XII.
La acel moment, cei din urmă nu înțelegeau de ce oamenii care locuiau într-un fost teritoriu roman și vorbeau o limbă apropiată de latină nu au urmat ritul latin (catolic), ci pe cel bizantin și, din această cauză, i-au considerat „schismatici”, adică rătăciți de la adevărata credință.
Profesorul subliniază însă un aspect esențial: românii nu au văzut această schimbare religioasă ca pe o trădare a Romei. Pentru ei, a rămâne creștin era cel mai important lucru, indiferent de limba în care se ținea slujba în biserică, deși influențele religioase îi legau acum de Bizanț, nu de Vatican.
În secolele în care românii din sudul și estul Transilvaniei, cei din Țara Românească și Moldova au trăit sub influența bulgarilor și a sârbilor, viața religioasă a fost organizată potrivit modelelor slave. Episcopii, călugării și tipicul slujbelor erau preluate din tradiția slavă, așa cum fusese ea modelată de biserica din Constantinopol, biserica românească fiind organizată de mitropoliile din Bulgaria și Serbia, care le-au trimis preoți, episcopi și cărți religioase scrise în slavonă.
Această realitate istorică a făcut ca românii să se simtă parte din lumea ortodoxă slavă, chiar dacă etnic și lingvistic erau complet diferiți, motiv pentru care slujbele în limba slavonă s-au menținut până târziu.
Istoricul explică, în același timp, că această evoluție nu trebuie privită ca o abatere, ci ca o adaptare la condițiile istorice, românii reușind, în ciuda presiunilor externe, să-și păstreze limba, iar religia, chiar dacă a fost preluată prin slavii ortodocși, le-a oferit un cadru stabil pentru a-și continua viața și tradițiile.
Făcând un exercițiu de istorie contrafactuală, poate că, dacă Formosus ar fi devenit episcop al Bulgariei, așa cum spera țarul Boris I, nu doar limba în care se oficiau slujbele în biserici ar fi fost latina, ci și destinul românilor și bulgarilor ar fi fost diferit. Ca să nu mai vorbim despre soarta lui postumă, relatată la începutul acestui articol…
Ales papă în anul 891, la vârsta de 75 de ani, Formosus a murit pe 4 aprilie 896, probabil otrăvit, și a fost urmat pe tronul Sfântului Petru de Bonifaciu al VI-lea, al cărui pontificat a durat doar 15 zile, unul dintre cele mai scurte din istorie.
Mort pe 26 aprilie – după unele surse din cauza gutei, după altele, ucis de oamenii familiei Spoleto – a fost succedat de Papa Ștefan al VI-lea, care, la rândul său, a avut parte de un pontificat scurt și de o moarte violentă, provocată de scandalul declanșat de groaznica idee de a-și dezgropa și judeca predecesorul. Arestat și trimis la închisoare, Ștefan al VI-lea a fost găsit strangulat în celula sa, în august 897.
