- «… acea convingere a mea că ai fost întâiul care a întors în această ţară spatele unei mentalităţi obosite şi sterile în oraşul nostru haotic, de un haos balcanic şi mediocru «de o ticăloşie mică», cum zice Tudor Arghezi, casele dumitale apar ca premisele sănătoase ale unui viitor sănătos, a cărui activitate viguroasă nu-şi va pierde timpul în atitudini de admiraţie retrospectivă …» (G. M. Cantacuzino, în Contimporanul, 1931)
- «Optimismul artistic al generaţiei tinere a readus efortul arhitectonic spre obârşie: Suprafeţe, Volume, Materie şi Spaţiu. Niciodată cântecul geometriei nu a stăpânit mai intens şi magnific simţirea omului. Niciodată nu s-a întrebuinţat mai sensibil minunea materialelor pure» (M. Iancu, în articolul «Arhitectura socială», în Contimporanul, 1930)
- «Omul trebuie să înveţe cu modestie de la cei simpli» (M. lancu într-un interviu din revista Amfiteatru, 1973)
- «Ca şi în natură, în artă nu este loc decât pentru acele preocupări cu funcţiuni determinate şi utile» (M. lancu, în articolul «Note despre artă», Contimporanul, 1931)
- «Domnii Marcel lancu, Horia Creangă şi Octav Doicescu, arhitecţi mai talentaţi decât o academie şi mai curajoşi în apărarea artei lor decât toate asociaţiile de breaslă, au căutat să accentueze posibilitatea evoluţiei Capitalei noastre sub condiţia unei redeşteptări sociale şi mai ales civice» (Introducere din broşura «Către o arhitectură a Bucureştilor» de Marcel lancu, Horia Creangă, Octav Doicescu, Bucureşti, 1935)
Născut la Bucureşti pe 24 mai 1895, Marcel Iancu a urmat Liceul Gh. Lazăr și s-a împrietenit în acea perioadă cu Ion Vinea (născut în același an) şi cu Sami Rosenstock, cel ce avea să devină mai târziu Tristan Tzara, împreună cu care a fondat revista Simbolul.
În 1915, tânărul a plecat împreună cu Tristan Tzara la Zürich, unde a fost unul dintre fondatorii mişcării dadaiste. A urmat arhitectura cu rezultate strălucite la Şcoala Politehnică din Zürich, apoi s-a întors în ţară în 1922, după ce a refuzat catedra de Artă Nouă de la München, care i se oferise drept recunoaştere a calităţilor sale excepționale.
Imediat după revenirea la București, Marcel Iancu a editat alături de Ion Vinea revista «Contimporanul», care a apărut timp de 10 ani, până în 1932, una dintre cele mai combative publicaţii ale vremii, la care au colaborat multe personalităţi ale epocii. Articolele semnate de Marcel Iancu au definit clar şi precis, «fără să semene confuziile pe care le iscă unii animatori» (P. E. Miclescu), poziţiile sale: Arhitectura de mâine, Arhitectura de provincie, Arhitectura de planşetă, Constructivism şi arhitectură, Bucureştii accidentelor, Brâncuşi, Brâncuşi — sculptorul tainelor, Note despre artă, Le Corbusier etc.
În aprilie 1929, F. Aderca scria despre Marcel Iancu într-o tabletă în Adevărul:
“— Infernală meserie! exclamă râzând amar Marcel Iancu, al cărui chip rotund şi negru ca o lună din Abisinia, se face şi mai rotund.
Am lăsat expoziţia singură şi am plecat prin oraş să agăţ un prieten mai bogat sau mai naiv — e cam acelaşi lucru — să-i vând un tablou.
— Şi n-ai găsit pe nimeni? întreb.
— Ba, da, pe frate-meu… îmi dai voie să ţi-l prezint: d. Herman Iancu…
Ne strângem mâinile, solemn, şi ne-ntoarcem cu faţa la pereţi să admirăm expoziţia, unul cu spatele la celălalt: nici eu, nici d. Herman nu cumpărăm tablouri.
Dar Marcel Iancu merită o încurajare. ÎI iau deoparte și îi șoptesc:
— Peste o sută de ani vor umbla cumpărătorii după tine; sunt convins că atunci n-ai să mori de foame, deși n-ai să mai practici arhitectura. Este într-adevăr de necrezut cum un pictor de un carcter atât de diferenţiat a putut rămâne atâta vreme preţuit numai de câţiva intelectuali. Pregnanţa picturii lui Marcel Iancu e atât de puternică, încât cu ajutorul ei am putut face câteva experienţe de verificare a memoriei şi de control asupra gustului pentru un artist profund original. Am examinat toate reminiscenţele picturale din iarna anului 1922, sunt şapte ani de-atunci, şi nu e nici o infamie să-ţi fi scăpat din minte tablourile marilor pictori care au expus atunci. Într-adevăr, şi celui ce scrie aceste rânduri i se întâmplă să ducă în sine mormintele sfinte ale câtorva pictori pe care totuși i-a admirat.
Dar găsesc agățat în minte, pe un perete care corespunde întocmai celui de la Casa Artei din strada Corăbiei, portretul lui Strindberg (azi în posesia d-lui Ion-Marin Sadoveanu) şi în celălalt perete ireal „Balul” halucinant… Amândouă aceste tablouri sunt de Marcel Iancu. A doua experienţă o poate face oricine: luaţi un prieten de al cărui gust şi inteligenţă vă îndoiţi şi duceţi-l în faţa unui tablou de Marcel Iancu. Dacă-l va gusta, luaţi faptul ca o dovadă afirmativă, toate celelalte dovezi de alt ordin vor confirma experienţa. Noi am făcut experienţa în sens literar: toţi amicii de al căror talent literar ne-am îndoit s-au strâmbat cu desgust în faţa unui tablou de Marcel Iancu — şi toate operele lor literare confirmă.
Căci la temelia personalităţii lui Marcel Iancu se află o mixtură miraculoasă, care nu ştim de câte ori se realizează în natură. Pictorul purcede de la un dispreţ nemărginit pentru toate formele în serie, vii sau moarte, adică pentru tot ce a creat Dumnezeu.
— Trebuie să fim supranaturali! îmi spune pictorul, cu simplicitatea cu care ar afirma:
— Când plouă trebuie să ieșim în galoşi.
Această aversiune pentru repetiţie şi banal se vădeşte în două feluri, creând forme noi sau diformând formele existente. Marcel Iancu a lucrat pe ambele planuri. Marile lui izbânzi sunt pe planul diformării. Cu o plăcere sadică în care se află totuşi o superioară conştienţă artistică, pictorul îţi arată felul cel nou al “Dunării Albastre, suvenir” sau al „Legendei“ sau al „Veneţiei“. Lui Dumnezeu nu i-ar fi trecut niciodată prin gând că se poate crea şi în acest fel, al lui Marcel Iancu, şi are asupra acestuia numai superioritatea de a-şi oferi tablourile gratuit.
Spiritul de satiră halucinantă domină încă toată creaţia lui Marcel Iancu. Nu ştim dacă se va elibera vreodată — este foarte veche, căci purcedem dintr-un haos de cultură milenară — şi nici nu ştim dacă ar fi de dorit. (…) Miracolul picturii lui Marcel Iancu constă în a fi îmbinat sarcasmul diformant cu o savoare şi o poftă de materie, vădit în toate nudurile lui haotice, în toată suculenţa şi materialitatea grasă a subiectelor şi culorilor. Recunoaştem, e o formulă grea de descifrat şi poate şi mai grea de gustat.
În faţa propriilor sale pânze, Marcel Iancu lasă tonul glumeţ şi îşi dă seama că se află într-o cultură mult depărtată de plăcerile oferite de viziunile lui picturale.”
Marcel Iancu a fost autorul a peste 30 lucrări (noi şi amenajări) care, deși nu sunt de foarte mare amploare, sunt semnificative şi reprezintă, alături de cele semnate de Horia Creangă, începuturile arhitecturii moderne românești. Printre acestea se află Sanatoriul fost «Dr. Popper» din Predeal, Ştrandul Kiseleff, mici blocuri de locuinţe, case şi vile în Bucureşti, cum ar fi de pildă cele de pe str. Negustori (1926, una dintre primele lucrări de arhitectură modernă din țară), str. Gen. Ipătescu, str. Ceres, str. Dr. Mora, fosta Casă Lambru, str. Paleologu, str. Silvestru, str. Dăniceni, Șos. Kiseleff (fosta Casă Chihăescu), B-dul Hristo Botev, str. N. Golescu (ultima lucrare), o serie de case neprecizate.
Radu Patraulis își amintea întâlnirea cu arhitectul:
“În anii liceului, am avut şansa să audiez, în aula Bibliotecii Universitare, pe arhitectul-pictor Marcel Iancu. Asistam la o primă conferinţă cu proiecţii. Revăd numai imaginea Vilei Savoye-Poissy, parcă plutind în mijlocul unei pajişti. Urmau portrete cu ochii în locul urechii, iar aceasta în chip de nas. Deci, Le Corbusier şi Picasso, protagonişti celebri ai artei moderne din acei ani ’30. Îmi rămâne în memorie şi conferenţiarul: un bărbat arătos, robust, simpatic. Vorbea cu multă siguranţă despre lucruri noi, surprinzătoare.
Lângă Predeal am vizitat, în 1937, sanatoriul Dr. Popper. Părea un vapor mare, alb, strălucitor, eşuat pe un mal împădurit. Nu lipseau săli de restaurant, cinema şi biliard. Camerele ritmau oblic o faţadă dinţată între orizontalele planşeelor. Pe loc am ţinut să aflu numele arhitectului. Era acelaşi rapsod al «noului», Marcel Iancu”.
Arhitectul a publicat în «Contimporanul», de-a lungul timpului, mai multe schiţe şi proiecte care nu au fost realizate, cum ar fi proiectul pentru un studiu de zgârie-nori și un atelier la ţară pentru Ion Vinea.
Nevoit să emigreze, în 1941, după instaurarea dictaturii antonesciene în România, Marcel Iancu şi-a continuat vocaţia de pictor şi grafician în cadrul unei colonii pentru artişti pe care a înfiinţat-o la Ein Hod (1953), ducând cu sine «… sensibilitatea şi spiritualitatea locurilor unde s-a născut şi se formase ca artist, ale pământului natal pe care nu l-a uitat niciodată » (George Macovescu, într-o evocare din revista Contemporanul).
Marcel Iancu a încetat din viață pe 21 aprilie 1984 la Haifa, la vârsta de 88 de ani. “Ne-a mâhnit greu plecarea în veşnicie a lui Marcel Iancu. Cu atât mai greu cu cât el a fost atât de legat de cea dintâi pleiadă a generaţiei marilor creatori inovatori ai perioadei interbelice româneşti, împreună cu care a strălucit şi s-a impus în cultura noastră: Ion Vinea, Tristan Tzara, Brâncuşi, N. H. Маху, Milița Pătraşcu, G. M. Cantacuzino, Horia Creangă, Octav Doicescu, P. E. Miclescu ş.a., de tot ce a însemnat un moment semnificativ al încercărilor de înnoire în arta plastică, literatură, arhitectură.
Arhitect, grafician, pictor, publicist-polemist, teoretician, animator în toate, Marcel Iancu a fost o personalitate viguros-dinamică şi entuziastă, o prezenţă care timp de aproape două decenii a luptat, cu fervoarea creatorului conştient de adevărurile sale, bizuindu-se pe o bogată şi solidă pregătire profesională”, scria atunci Simon Julian în revista Arhitectura.
