Pierre Curie s-a născut la Paris pe 15 mai 1859 și a fost al doilea fiu al doctorului Eugène Curie. Copilul a studiat acasă, la început cu tatăl său și apoi cu renumitul profesor Basille. La 16 ani și-a luat bacalaureatul, iar la 18 ani a obținut licența în științe, fiind numit un an mai târziu profesor la Facultatea de Științe, asistent al profesorului Desains, pentru o perioadă de cinci ani. A devenit apoi șef de lucrări de fizică la Școala de Fizică și Chimie Industrială, unde a funcționat 12 ani, iar din anul 1900 a susținut din nou cursuri la Facultatea de științe din Paris. În 1904, după ce a primit, împreună cu soția sa, Marie Curie, premiul Nobel pentru descoperirea radiului, i s-a creat o catedră la Facultatea de științe.
Pe 19 aprilie 1906, la doar 47 de ani, Pierre Curie a murit într-un accident, după ce a fost lovit de un camion.
“În ziua de 19 Aprilie profesorul Curie din Paris, care împreună cu soţia sa a făcut descoperirea sensaţională a radiului, voind să ocolască o birjă, a căzut şi un camion încărcat cu marfă a trecut peste dânsul. Accidentul s-a întâmplat în Rue Dauphine, aproape de Pont Neuf din Paris, unde circulaţia trăsurilor, omnibuselor şi tramvaielor este forte mare. Curie a ajuns cu capul sub rota camionului şi a murit pe loc. Victima accidentului fu transportată la secţie, unde fu recunoscut. Curie era încă în florea vieţii. El s-a născut la 1859 în Paris.
Pierre Curie, prin descoperirea radiului, a procurat contemporanilor una din surprizele știinţifice cele mai mari. Materia aceea misteriosă care, din cauza rarităţii sale, este atât de scumpă încât aurul în comparaţie cu ea aproape n-are preţ, a produs o adevărată revoluţie în învăţătura modernă despre materie. Încă nu s-a putut produce radiul curat, dar şi în combinaţiile sale, noul corp prezintă în mare măsură însuşirea aceea particulară care l-a făcut celebru şi obiect de studiu pentru numeroşi cercetători, fără să fi putut cineva stabili până acuma o ipoteză mulțumitore pentru explicarea acestor fenomene. Radiul posedă mai mult decât toate celelalte materii similare însuşirea de a emana raze care produc efecte analoage cu razele Röntgen, ba în multe privinţe le întrec pe acelea. De unde vine această însuşire? De unde este puterea cu care radiul emaneză necontenit în toate direcţiile cele mai mici particule ale propriei sale mase, ca niște gloanţe de o micime neînchipuită? La întrebările acestea nu s-a dat încă răspuns”, scriau ziarele la dispariția profesorului Curie.
În 1937, Eva, fiica cea mică a soților Curie, a publicat o carte în memoria Mariei Curie, care încetase din viață cu trei ani în urmă la Paris. Amintirea lui Pierre, care murise înainte ca fetița să împlinească doi ani, a fost prezentă în volum datorită cercetărilor amănunțite pe care scriitoarea le-a făcut în arhivele familiei. Volumul “Madame Curie” a fost publicat simultan în Franța, Marea Britanie, Italia, Spania, Statele Unite și a devenit repede un bestseller, inclusiv în Statele Unite.
“În ziua de 6 martie trecut, vasul-pilot american care s-a apropiat de „Normandie” era încărcat cu reporteri, fotografi şi operatori de cinematograf. La bordul transatlanticului, printre călătorii adunaţi spre a admira prima privelişte a New-York-ului, în ceaţă, se afla o tânără femeie cu tenul palid, înaltă, cu ochii întunecaţi, îmbrăcată într-un tailleur de culoare închisă şi care privea amuzată ceata vânătorilor de imagini care se năpustise pe scara transatlanticului, fără îndoială în căutarea ei. Eva Curie trecu printr-o clipă de panică. Ziariştii îi tăiau retragerea, iar fulgerările magneziului o orbeau. „Ridicaţi puţin capul, Miss Qwaire!” strigau, fără nici o jenă, fotografii. „Întoarceţi puţin capul la dreapta, la stânga, priviţi încoace, surâdeţi”, etc. Biata femeie ar fi voit să se sustragă avalanşei!
— Vă înşelaţi, domnii mei, nu sunt eu cine credeţi. Îşi aducea aminte de cele ce s-au petrecut cu 18 ani mai înainte, când într-o bună zi întregul New-York s-a adunat pe malurile Hudsonului, spre a o primi pe mama ei, admirabilă savantă care a dăruit lumii radiumul. Eva avea pe atunci 16 ani. Își aminteşte de geniala femeie micuţă şi timidă, cu figura obosită, cu ochii luminoşi, care spusese aceleaşi cuvinte celor care o asaltaseră.
Eva Curie se înşală însă. În America, admiraţia nu se acordă unei persoane pentru faptul de a fi fiul sau fiica cuiva, ci numai pentru munca prestată. Dacă la New-York a fost aşteptată de delegaţii, iar primarul oraşului, domnul La Guardia, i-a făcut o primire oficială, dacă oraşul San Francisco a rugat-o să fie oaspete de onoare la expoziţia pe care a organizat-o şi dacă toate statele şi toate oraşele îi cer conferinţe, aceasta nu-i numai în amintirea marei, ci pentru faptul că Eva Curie a scris una dintre cele mai admirabile cărţi apărute în ultima vreme şi care se numeşte „Madame Curie”.
Astfel, cele două fiice ale lui Pierre şi Marie Curie, născută Sklodowska, prima, Irene Jolliot-Curie, continuă cercetările mamei ei, în timp ce cea de-a doua îi ridică cel mai emoţionant monument care există. Cu câţiva ani mai înainte, Eva Curie îşi contrazicea ascendenţii, deorece n-avea nici o înclinaţie pentru ştiinţă. Chiar tipul ei o depărta de familie. E frumoasă, elegantă şi dăruită ca artistă. Muziciană desăvârşită, pianistă delicată, dădea pe vremea aceea concerte. În 1932 şi-a făcut debutul ca dramaturg, o piesă a ei, anume „Spread eagle”, fiind jucată la teatrul „Gymnase.” Întregul Paris a primit-o cu bunăvoinţă, iar în saloane i-a fost admirată eleganta siluetă, ca şi bijuteriile. Cu toate acestea, Eva Curie era nemulţumită. Aureola familiei o fascina, întocmai ca radiaţiile metalului misterios pe care le-a descoperit mama ei. Atunci i-a venit în minte să evoce viața celei care i-a fost mamă. S-a destăinuit câtorva prieteni.
— Cu toate acestea, nu îndrăznesc s-o fac, le-a spus ea, mâinile mele nu sunt demne de o asemenea operă. Ar trebui un mare scriitor.
Într-o bună zi a plecat în Polonia, prima etapă a pelerinajului ei. La Varşovia, într-un liceu de băieţi s-a născut în 1867 Marie Sklodowska. Într-o ambianţă de auster ştiinţifism a crescut copila, care şi-a dorit ca jucărie un barometru de precizie, un electroscop sau alte obiecte de fizică. În şcoli s-a distins printr-o memorie impecabilă şi darul de a se concentra până la completa anihilare a personalităţii asupra muncii pe care voia s-o facă. În timpul adolescenţei învaţă, învaţă mereu, absorbind tot felul de cunoştinţe. Fiind forţată la 18 ani să-şi câştige singură existenţa, îşi petrece trei ani din viaţă aproape exilată, ca institutoare particulară, undeva la ţară. Are un singur vis, să plece la Paris, la Sorbona. Dar visul îi pare irealizabil. O îmbunătăţire a situaţiei tatălui ei îi îngăduie Mariei să revină la Varşovia. Trebuie să facă tot ce e posibil spre a-şi realiza visul. Adună rublă cu rublă, spre a avea banii de călătorie. La Paris va locui la sora ei, Bronia, sau nu interesează unde.
Iată, în fine, Parisul. Tinerei femei i se pare că trăieşte un basm. Sorbona o fascinează. Dar nimic n-o poate abate din calea ei. În 1893, obţine, ca premiantă, licenţa în fizică, iar în 1894 pe aceea în matematici, învaţă, învaţă mereu. S-a dedicat ştiinţei, întocmai ca pe vremuri vestalele focului sacru. Nici nu se gândeşte la căsătorie, întocmai ca şi un tânăr savant francez, fizician de geniu, anume Pierre Curie, care notează în jurnalul său particular că un om de ştiinţă trebuie să se ferească de femei.
O întâmplare face pe cei doi originali tineri să se întâlnească în casa unui profesor polonez.
„Când am intrat, scria Marie, Pierre Curie se afla în cadrul unei ferestre care dădea într-un balcon. Îmi părea foarte tânăr, deși avea pe atunci 35 de ani. Am fost frapată de expresia privirii sale clare şi de delăsarea care era în întreagă sa fiinţă. Am început o conversaţie care deveni curând amicală, având ca obiect chestiuni ştiinţifice, asupra cărora eram fericită că-i pot cere părerea.”
De partea sa, Pierre Curie simte o atracţie pentru tânăra străină cu ochii albaştri-cenuşii, cu fruntea bombată, atât de serioasă şi de devotată muncii ei. Se revăd de mai multe ori, iar cuvintele capătă o nuanţă tandră. Legile ştiinţifice devin graţioase pe buzele lor. Când Marie pleacă în vacanţă, în Polonia, Pierre Curie îi spune:
— Nu mai ai dreptul să abandonezi ştiinţa.
Marie înţelege că e o declaraţie, ezită câtăva vreme şi apoi cedează. S-au căsătorit de doi ani de zile şi locuiesc în strada La Glasières, într-un apartament de trei camere. În loc de mobilă poţi găsi cărţi ştiinţifice şi aparate. Marie Curie are grijă de menaj şi de micuţa ei fetiţă, Irene, născută de curând. Au fost date deoparte câteva aparate spre a se face loc leagănului. Tânăra pereche învaţă, învaţă mereu. Îşi prepară doctoratul.
Marie îşi alege ca temă pentru teză un fenomen care a atras atenţia, de puţină vreme, câtorva savanţi. Sărurile de uraniu emit spontan, fără o acţiune prealabilă a razelor luminoase, raze de o natură necunoscută. Marie începe să muncească şi presimte că neînţeleasa radiaţie e o proprietate atomică. Ea începe să cerceteze toate elementele fizice cunoscute şi stabileşte că numai torium-ul emite raze analoage cu radium-ul şi de aceeaşi intensitate. Dar ia stai! Mineralele au o radioactivitate mult mai puternică decât s-a putut prevedea în raport cu conţinutul lor de uranium şi torium. Fără să ezite, având intuiţia geniului, ea anunţă:
— Există un element nou!
ÎI cheamă pe Pierre şi-i comunică ştirea. Pierre e convins de seriozitatea constatărilor Mariei şi hotărăşte să-şi părăsească propriile cercetări, spre a urmări pe acelea ale soţiei lui. Primul rezultat al cercetărilor e că descoperă un metal nou, pe care-l numesc „polonium”, după numele țării de origine a Mariei.
În fine, în ziua de 26 Decembrie 1898 fac faimoasa lor comunicare, punct de pornire al unei concepţii inedite, privitoare la constituţia materiei. „Diferitele argumente pe care le-am enumerat ne fac să credem că noua substanţă radioactivă conţine un element nou, căruia propunem să i se dea numele de radium“.
Dar Marie şi Pierre Curie îşi dau seama că, pentru ca existenţa radium-ului să nu mai poată fi contestată, e necesară izolarea lui. E o muncă supraomenească. Vor trebui să topească tone întregi de reziduuri de pechblendă, care le sunt trimise din Boemia. Vreme de patru ani, fără ajutor sau subvenţie, într-o baracă de lemn, cu un echipament de laborator lamentabil, ei muncesc din greu.
Zi de zi, lună de lună, munca continuă, sufocantă în timpul verii, ucigătoare în timpul iernii. Savanţii muncesc, tuşind, fără să-şi dea seama dacă aceasta se întâmplă din cauza fumului nociv sau unei tuberculoze incipiente, au ochii arşi, mâinile roase de acizi şi, cu toate acestea, continuă. Între timp, nevoile băneşti îi chinuiesc pe cei doi. Marie a slăbit cu 7 kilograme, dar radiumul tot n-a fost izolat.
În fine, în 1902 triumfă, reuşind să prepare un decigram de radium pur, determinându-i greutatea atomică de 225. Elementul acesta prodigios are o radiaţie de 2 milioane de ori mai puternică decât a uranium-ului.
Iată renumele al cărui zgomot o înfricoşează pe Marie Curie. În 1903 soţii Curie împart premiul Nobel cu Henri Becquerel. Franţa îi descoperă. Li se fac onoruri. Dar munca rămâne singura lor ambiţie. În 1904 se naşte mica Eva.
După doi ani, o catastrofă tulbură pe neaşteptate viaţa celor doi soţi. Poate printre cititori mai sunt câţiva care îşi amintesc rumoarea provocată de moartea lui Pierre Curie, la 19 aprilie 1900. Alunecând pe drumul ud, a fost strivit de un camion, în capul străzii Dauphine, în apropiere de Pont Neuf. Se înţelege de la sine cât de sdrobitoare a fost această nenorocire pentru Marie Curie, care nu avea decât 39 de ani. În jurnalul ei particular există fraze sfâşietoare privitoare la marea ei durere:
„Dragul meu Pierre,
Mă gândesc la tine neîncetat, capul îmi plesneşte, iar gândirea mi-e tulbure. Nu pot înţelege că trebuie să trăiesc de azi înainte fără să te văd, fără să surâd blândului tovarăş al vieţii mele. De două zile, arborii sunt în floare, iar grădina e frumoasă. Azi dimineaţa am admirat copiii. M-am gândit că tu i-ai fi găsit frumoşi şi că m-ai fi chemat să-mi arăţi răsadurile de narcise şi albăstrele. Ieri, fiind la cimitir, nu puteam pricepe cuvintele „Pierre Curie” gravate pe monumentul funerar. Frumuseţea grădinii îmi făceau rău şi mi-am pus vălul pe faţă, spre a vedea totul de-a curmezişul lui”.
Numirea Mariei în locul lui Pierre ca profesoară la facultatea de ştiinţe din Paris, noile descoperiri, al doilea premiu Nobel în 1911, institutul de radium, turneul triumfal în America şi darul făcut de preşedintele Harding, un gram de radium, în urma unei subscripţii publice, moartea savantei în 1934, ca şi toate celelalte evenimente sunt bine cunoscute.
Uimiţi de atâta frumuseţe şi demnitate care sprijină un admirabil talent, americanii de astăzi o primesc pe fiica Mariei Curie ca pe ambasadoarea prestigiului francez. E un lucru nemaipomenit în istoria Americii ca primarul La Guardia s-o întovărăşească pe tânăra fată până la San Francisco. Entuziasmul cu care a fost primită e fantastic. Şi totuşi, în mijlocul aclamaţiilor, Eva Curie nu încetează să evoce palida şi patetica fantomă a mamei sale căreia îi spune în inimă: „Se înşală, mamă. Ovaţiile acestea nu sunt adresate mie, ci numai ţie!”
*** Realitatea ilustrată, 1939
