În ziua de 12 septembrie 1940, la Lascaux, în Valea Vezère, la 2 kilometri de orășelul Montignac din Franța, niște adolescenți se jucau în jurul unui arbore dezrădăcinat. La un moment dat cei patru, Marcel Ravidat, Jacques Marsal, Georges Agnel, și Simon Coencas, au descoperit că patrupedul care îi însoțea, Robot, a dispărut. Erau convinși că acesta a căzut într-o groapă care se afla pe câmp, ca atare au tot lărgit această crăpătură până când au încăput și ei în ea. Coborând, au constatat cu uimire că se găseau într-o peșteră, ai cărei pereți erau plini de picturi de o frumusețe rară.
Cei patru băieți și câinele Robot au devenit astfel, din pură întâmplare, descoperitorii uneia dintre cele mai frumoase și mai bine conservate comori de artă paleolitică.
Într-o lucrare numită „Pictura preistorică sau nașterea artei” (colecția SKIRA, „Marile secole ale Picturii“), George Bataille apreciază frescele de la Lascaux ca fiind ansamblul cel mai important al picturii preistorice, cu o vechime de 15 – 20.000 ani: “Este o nouă, o imensă zi-lumină ce se naște din noaptea timpului, este într-atât aurora speciei umane aici că pare că omul Lascaux a creat din nimic o extraordinară lume a artei, a unor semne seducătoare născute din emoție și necesitate. Picturile Lascaux au prospețimea tinereții, sunt ca niște comori din O mie și una de nopți și produc vizitatorului o impresie copleșitoare, el este fascinat de mirajul lor, are senzația că se află în fața uneia din minunile lumii”.
Lascaux face parte dintr-un ansamblu, iar peștera cea mai bogată este ca o prismă în care se reflectă înflorirea artei din așa-numita civilizație aurignaciennă, definită de abatele Breuil prin folosirea unui anumit fel de unelte, succedând culturilor musteene. Omul Lascaux a trăit în Aurignac-ul mediu și superior, constituind punctul terminus al unei civilizații ce se întindea pe un vast teritoriu. Starea de perfecțiune a acestei arte reprezintă mărturia unei experiențe sociale și de cultură materială relativ bogată, deoarece bogăția coloristică, amplitudinea și finețea acestor fresce nu pot fi asociate cu o umanitate săracă.
Marea sală sau Sala taurilor, largă de vreo 10 m, lungă de 30 m, a fost numită „locul nașterii noastre spirituale“. Despre această încăpere s-a spus că este o Capelă Sixtină a Preistoriei, iar despre zugravii grotei s-a spus că „au rămas cei mai mari pictori animalieri ai tuturor timpurilor. Pentru ei, animalul nu era, ca pentru olandezi, un fragment din blândul peisaj al unei Arcadii pastorale; ei îl vedeau ca printr-o străfulgerare, încărcat de o spaimă, tensionat, viu, dar consacrat de-acum morții“ (Zbigniew Herbert).
Peștera a fost decorată în fața intrării cu o friză dominată de 4 tauri giganți (unul este lung de peste 5 m), către partea din mijloc aflându-se o galerie lungă, a cărei intrare nu întrerupe dezvoltarea mișcată a frizei. Se mai află aici, pe peretele stâng, și un animal imaginar, Licornul sau Paricornul, apoi cerbi și cai. După sala taurilor se pătrunde într-o galerie axială, un culoar lung fără ieșire, sinuos, ai cărei pereți tresaltă de viață: la intrare, o dezordine fericită de figuri alcătuiește, după părerea lui Bataille, una din compozițiile de artă cele mai profunde din toate timpurile; apoi o lungă friză de mufloni și de cai mici.
Varietatea și finețea culorilor dau acestui mare decor o strălucire de piatră prețioasă, iar pe peretele stâng se află una dintre cele mai puternice compoziții ale peșterii: un taur imens acoperă alte figuri, apoi se succed un taur negru și un cal galopând, o vacă cu capul negru și corpul roșu, toate aceste imagini fiind pătrunse de de o mare forță expresivă. În galerie mișcările sunt mai dezordonate, nu au spectaculozitatea sălii principale, dar caii „chinezi“, friza cailor mici, caii galopând, caii căzând într-o precipitare ce pare dezordonată, siluetele clare, strălucite, culorile vii ce contrastează cu albul calciului pe care sunt pictate, totul conferă galeriei o uimitoare și admirabilă valoare artistică.
Același autor polonez spunea despre așa-numitul „cal chinez“ că face parte „dintre cele mai frumoase portrete animaliere și nu numai din arta paleolitică, ci din aceea a tuturor timpurilor“. Niciodată până la momentul descoperirii acestei minuni a artei străvechi nu mai apăruse atât de sensibilă prezența omului dintr-un trecut atât de îndepărtat.
Deschisă publicului pe 14 iulie 1948, peștera de la Lascaux a atras, conform estimărilor, 1.200 de vizitatori în fiecare zi. Începând din 1963, accesul oamenilor a fost interzis, pentru că pe pereții grotei apăruseră niște misterioase pete verzi de mucegai care, extinzându-se continuu, creau riscul distrugerii vestigiilor preistorice. Restabilind, în măsura posibilităților, condițiile fizice și atmosferice existente înainte de descoperirea peșterii prin închiderea și sterilizarea ei, oamenii de știință și-au continuat cercetările cu ajutorul unui sistem de telecomandă. În ultimii 60 de ani savanţii care au pătruns ocazional în peşteră au fost îmbrăcaţi în halate chirurgicale, pentru a minimiza riscul de contaminare. Studiile făcute până în prezent arată că starea excelentă a conservării picturilor de la Lascaux s-a datorat echilibrului constant al atmosferei, temperaturii şi umidităţi din peşteră. În 1962, ultimul an în care peştera a fost deschisă vizitatorilor, a fost văzută de 122.520 persoane.
Francezii au realizat o copie fidelă a Marii Săli a Taurilor și a Galeriei Pictate ce a a fost expusă la Grand Palais din Paris, înainte de a adusă, în 1983, în apropierea peșterii originale, încercând, prin acest compromis, să ofere publicului o imagine cât mai reală asupra dimensiunii și compoziției picturilor, fără a dăuna originalelor. Duplicatele au fost create cu același tip de materiale (cum ar fi oxid de fier, cărbune și ocru) despre care se crede că au fost folosite acum 19.000 de ani.
Site-ul oficial al Peșterii de la Lascaux oferă vizitatorilor posibilitatea de a urmări online imagini 3D sau un tur virtual al picturilor preistorice.
