Maria Montessori s-a născut în orașul Chiaravalle, în Italia, pe 31 august 1870. Familia s-a mutat la Roma în 1875, iar anul următor Maria a fost înscrisă la școala de stat și între 1886-1890 a studiat la Institutul Tehnic ”Leonardo da Vinci”, dorind inițial să devină inginer.
După absolvire, părinții au îndemnat-o să intre în învățământ, acesta fiind unul dintre domeniile cele mai accesibile în care femeile puteau să lucreze, dar Maria a decis să urmeze o școală medicală. În 1890 a urmat cursurile Universității din Roma, unde a studiat fizica, matematica și științele naturale, iar după doi ani s-a înscris la Facultatea de Medicină. A obținut numeroase burse și, în plus, a dat lecții particulare, astfel că și-a putut plăti singură cea mai mare parte a educației.
Maria Montessori a devenit, pe 10 iulie 1896, prima femeie medic din Italia și a fost angajată imediat la Spitalul San Giovanni, iar în 1897 s-a alăturat voluntar unui program de cercetare din cadrul clinicii de psihiatrie de la Universitatea din Roma.
Doctorița mergea frecvent în azilurile pentru copii cu afecțiuni psihice din Roma și, în timpul unei vizite, un îngrijitor i-a povestit că micuții pacienți adunau cu multă atenție de pe jos firimiturile căzute după ce luau masa. Montessori și-a dat seama că acești copii aveau nevoie de stimulare senzorială și că lipsa acesteia agrava starea lor. Astfel a început să cerceteze tot ceea ce avea legătură cu copiii cu diferite grade de întârziere psihică.
În 1898, munca cu micuții de la azil a devenit din ce în ce mai elaborată și s-a adresat Congresului Național Medical din Torino, unde a susținut teoria conform căreia lipsa unei îngrijiri adecvate agravează starea acestor copii.
Implicarea ei în Liga Națională pentru Educația Copiilor a fost urmată de numirea în funcția de co-director, împreună cu Giusseppe Montesano, la o instituție nou-înființată, numită Școala pentru copii cu tulburări de comportament. Montessori a lucrat timp de doi ani în cadrul acestei instituții și a început o relație cu colaboratorul ei.
În 1898, a adus pe lume un băiat, pe Mario, dar, după ce relația cu Giusseppe s-a destrămat, femeia a luat decizia de a-și trimite copilul la țară și timp de cinci ani nu s-a implicat deloc în viața micuțului. La un moment dat a reluat legătura cu Mario, care avea să devină la maturitate unul dintre cei mai importanți asistenți ai ei.
În 1901, Maria a părăsit Școala pentru copii cu tulburări de comportament, începând să studieze pe cont propriu filosofia educațională și antropologia. A deschis, pe 6 ianuarie 1907, prima ”Casa dei Bambini” într-unul dintre cele mai sărace cartiere din Roma, San Lorenzo. Montessori era convinsă că educația începe la naștere și că primii ani din viața unui copil sunt cei care-l formează cel mai profund.
Opt ani mai târziu a ținut primul ei curs pe teme pedagogice, urmat de o cercetare complexă, care a presupus studierea copiilor de toate rasele și culturile din numeroase țări. În 1915, medicul a mers și în Statele Unite, unde au fost deschise apoi multe școli pe baza cursurilor ținute de ea. Întoarsă în Europa, s-a stabilit la Barcelona, unde a înființat un seminar-laborator de pedagogie. Aici au venit mai târziu fiul său și soția acestuia, însoțiți de cei patru copii ai lor.
În 1933, toate școlile Montessori din Germania au fost închise, apoi cele din Italia au avut aceeași soartă, iar după izbucnirea Războiului civil din Spania, în 1936, membrii familiei Montessori au plecat în Anglia.
În 1936, o universitate din Franța i-a cerut doamnei Montessori să susțină trei conferinţe despre metoda de educație pe care o promova. Ziarele consemnau:
“Iat-o aşadar la Paris pentru trei săptămâni, venind de la Londra. Înainte se găsea la Barcelona, unde a surprins-o revoluţia, obligând-o să părăsească notele şi manuscrisele a două lucrări aproape terminate… Aşezată, aproape fără gesturi, cu trupul învăluit într-o rochie neagră, doctoriţa vorbeşte cu o voce blândă, egală. Trăsăturile aquiline, de o fineţe uimitoare, lumina atentă a ochilor negri, fruntea înaltă sub părul alb şi zâmbetul subtil care vine şi pleacă pe această fizionomie liniştită, compun un chip de o rară demnitate. Simţi forţa liniştită, sigură de ea însăşi, care nu cunoaşte nici grabă, nici dorinţe dezordonate. Iată câteva declaraţii ale educatoarei făcute revistei „Les Nouvelles Litteraires”:
“Timpul nostru, suferă de mari rele. Dacă mergem la temelie, observăm că toate aceste rele sunt produse de cătarea bogăţiilor. Dar, în această căutare, se neglijează bogăţia fundamentală, care este omul inteligent.
Acest om inteligent unde se află? Va fi o umanitate compusă din lucrători. Unii sunt lucrători cu braţele, ceilalţi, cu creierul. Primii nu ştiu să se folosească de inteligenţă, ultimii nu ştiu să se folosească de mâinile lor. Toţi au simţurile prea puţin educate, judecata nulă şi cel mai orb egoism social. Ce se va face cu ei? Au învăţat un meşteşug ai cărui prizonieri au devenit, mai sclavi decât sclavii antici.
În această lume, societatea nu e pentru om decât locul unde va găsi de lucru şi, pentru societate, omul este un instrument, o unitate, în loc să fie o persoană. Contract rău, în care amândouă părţile sunt egal lezate. În acest timp, raporturile omului cu Universul se transformă. Ajungem la sfârşitul unei ere. După ce s-au exploatat materialele, munca sau forţa, braţele fiind precumpănitoare, începem să descoperim câmpul nelimitat al energiei, a cărei utilizare nu cere nici o cheltuială de forţă fizică, ci numai o cheltuială de inteligenţă.
Cum vom putea dirija energiile cosmice dacă nu ştim să ne conducem noi însăşi? Cum să ne cunoaştem noi înşine dacă nu cunoaştem propriile noastre legi interne? Şi cum să cunoaştem legile interne dacă nu observând omul natural, copilul?
N-am pătruns niciodată secretele formării organelor, derivaţia ţesuturilor, specializarea celulelor, fără observarea unui embrion. Pentru a pătrunde secretele lumii morale trebuie să privim fiinţa umană de la naştere. Trebuie însă să lăsăm să se dezvolte această fiinţă embrionară după legile sale interne. Iată întreaga cheie a ceea ce e numit impropriu „Metoda Montessori” şi care nu e decât suma unor observaţii spicuite cu grijă, ca să nu tulburi cu intervenţia adultului imensa muncă constituită din elaborarea persoanei umane la copil.
Aceasta e atitudinea montessoriană. Atitudine pasivă, care duce la cunoaştere. Observăm că, lăsat liber, copilul își ordonă activitatea sa după trei mari principii: afirmaţia personalităţii, necesitatea muncii şi construcţia socială. Omul natural este un om social. De asemenea, este un om moral. Ordinea şi armonia sunt cerinţele fundamentale”.
În 1939, Maria și fiul său au mers în India, pentru a susține cursuri de formare în pedagogie. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind cetățeni italieni, Mario a fost arestat, iar mama sa a fost pusă în arest la domiciliu.
Au revenit în Olanda în 1946, ultima apariție publică a educatoarei fiind la Londra, în 1951, la un congres de specialitate. Maria Montessori a încetat din viață pe 6 mai 1952, la vârsta de 81 de ani, și, după moartea ei, Mario a preluat conducerea Asociației Internaționale care îi poartă numele.
