Primele încercări de modernizare a sistemului de educație s-au desfășurat în România la începutul anilor ’30. Izabela Sadoveanu-Evan, directoare a Școlii normale de fete Elena Doamna, jurnalistă, poetă și militantă feministă (căsătorită cu ofițerul Alexandru Sadoveanu, fratele mai mare al scriitorului Mihail Sadoveanu), a fost cea care a promovat Metoda Montessori în țara noastră. Autoare a volumului “Educația Nouă, îndrumări pentru părinți și educatori” inspirat din cercetările doctoriței italiene Maria Montessori, doamna Sadoveanu a vizitat mai multe instituții de acest tip din Europa. Într-o conferință susținută în 1930 la București spunea:
“Nu este astăzi nici o țară civilizată din lume care nu aiba cel puțin o școală Montessori. Peste tot locul se înființează „Societăți Montessori”, în Franta, Germania, Olanda, Spania, Danemarca, Anglia, Austria, Suedia, America, Elveția. Școli Montessori au apărut și în Congo, în Filipine etc., iar cărțile Mariei Montessori au fost traduse în 22 de limbi. Metoda Montessori este astăzi aplicată și în școlile secundare din Olanda. Ministrul Instrucțiunii din Anglia și-a manifestat de curând intențiunea de a transforma toate școlile primare din Anglia după metoda Montessori. Pentru aceasta funcționează de câțiva ani, în Anglia, un fel de școală normală – Montessori Training College – în care se prepară viitorii institutori pentru școlile după noua metodă”.
Filosofia metodei Montessori a fost explicată în paginile ziarelor, în cărți de pedagogie și în numeroase conferințe:
“Este un nume cunoscut astăzi tuturor popoarelor civilizate, un nume în faţa căruia ne închinăm cu respectul şi recunoştinţa datorită adevăraţilor binefăcători. Doamna Maria Montessori este întemeietoarea unei doctrine pedagogice în care problema copilului este înţeleasă într-o formă umană, întemeiată pe realităţi care se desprind din jocul natural al vieţii, nu din mulţimea presumţiunilor şi a prejudecăţilor noastre. Principiile care au condus-o în munca sa sunt dintre acelea care, odată lămurite şi expuse lapidar, par că au existat de când lumea în seria convingerilor noastre spirituale. Pedagogi, părinţi, instituţii nu înţeleseseră încă faptul că, în procesul de formare a unui om, anii primei copilării sunt aceia care dau directivele hotărâtoare. Marea eroare a tuturor sistemelor educative de până acum a fost aceea că am ignorat personalitatea evidentă, cu criteriile şi cu logica ei, a copilului.
Doamna Maria Montessori a înţeles că orice efort al copilului trebuie să fie rezultatul unei munci personale, prin care, mai bine decât pe oricare altă cale, poate intui rostul şi tehnica vieţii. Aşa cum coordonăm sistemele noastre educative, mai ales în clasele înstărite ale civilizaţiei burgheze, nu facem altceva decât să învăţăm pe copiii noştri să se plictisească.
Le răpim bucuria acţiunii, îi constrângem să se adapteze necontenit exigenţelor noastre, nu le lăsăm libertatea muncii lor, nu le dăm posibilitatea de a-şi coordona gesturile printre lucruri, care, prin natura şi proporţiile lor, să corespundă sensibilităţii şi felului special în care văd ei lumea. Prea puţin le-am înţeles şi le-am încurajat nevoia pe care, prin raţiuni organice, o simţeau pentru acţiunea şi sforţarea personală. În definitiv, bucuria se măsoară nu prin ea însăşi, ci prin cantitatea de efort prin care a obţinut-o.
Doamna Maria Montessori este prima femeie doctor în medicină promovată de Universitatea din Roma. Mai târziu, atunci când pornind de la problema copiilor anormali a intuit principiile după care avea să-şi întemeieze doctrina pedagogică, a făcut studii profunde de psihologie infantilă. În realizările sale, desigur, a fost ajutată de graţia şi supleţea unui temperament feminin sensibil la cea mai fină adiere a sufletului omenesc.
Splendida lume a copilului e întunecată tocmai în epoca ei de înflorire de anosta metodă prin care el face cunoştinţă cu slova. E primul contact cu proza vieţii şi clipele de plictiseală unite cu îngrijorările care răsar tot atunci rămân întipărite supărător pe ecranul amintirii. Iată însă că o femeie, doamna doctor Montessori, a venit cu noi descoperiri în domeniul învăţământului, revoluţionând pedagogia. Disecând sufletul omenesc, ilustra savantă italiană a lucrat intens în laboratorul psihologiei experimentate, mare parte din cercetări îndreptându-se spre făpturile de sub șapte ani.
Metoda scris-cititului a fost surprinzător rezolvată. La vârsta de patru ani, când copilului nu i se poate încredinţa nici abecedarul şi nici tăbliţa, acesta ajunge într-un foarte scurt timp a scrie şi citi. Ce se întâmplă oare la noi cu copilul de şapte ani care are la îndemână manualul şi progresează cu atâta greutate? Nu este acesta o puternică stavilă în pregătirea scrisului şi cititului?
Să ne amintim cu toţii primele săptămâni de şcoală. Trăind până atunci în cea mai pură libertate, o voinţă duşmănoasă parcă ne împingea să stăm înghemuiţi în bănci într-o nemişcare chinuitoare, aplecaţi deasupra tăbliţei, făcând ore de-a rândul anumite bastoane, cârlige, cruci şi alte exerciţii pregătitoare scrisului. A urmat apoi truda cititului şi ce forme ciudate luau literele în faţa ochilor deprinşi numai cu beţia de lumină şi variaţie de culori.
Acum să facem cunoştinţă cu minunata metodă a doamnei doctor Montessori, adoptată astăzi aproape în toate statele civilizate de pe glog. Avem în faţa noastră o încăpere albă cu bănci comode, în care copilul stă toată vara. Cu glas blând de mamă sau soră mai mare, dăscăliţa începe lecţia. Culorile îmbietoare privirilor joacă rolul principal şi pe cartoane roz sau bleu tăiate tot din acelaşi material se aplică literele alfabetului. Pentru simţul pipăitului se lipesc pe carton neted litere formate din glaspapier. Toată această operaţie e făcută în văzul tuturora, copiii urmărind forma grafică a literei. La nevoie, degetul unui copil conturează liniile literei şi, exersând această mişcare, îi poate repeta la infinit forma exactă.
Astfel profesoara ţine seama de senzaţia vizuală, tactilă şi musculară asociată cu sunetul. Ea spune: Acesta este “O”, acesta este “I” Se întâmplă ca unii copii să recunoască greu literele şi atunci sunt puşi să le pipăie, iar dacă nici această metodă nu reuşeşte, lecţia este întreruptă pentru a fi reluată în altă zi, căci metoda nouă opreşte de a se releva greşelile şi insistenţa, iar dacă micul elev nu pricepe, lecţia va fi repetată de câte ori este nevoie, fără să i se facă cea mai mică observaţie.
Când, în sfârşit, s-a ajuns la cunoaşterea primelor litere, se încheagă mici jocuri distractive care aţâţă curiozitatea. Ţinând ochii închişi, copilul este invitat să caute o literă oarecare. Ea trebue să fie făcută, bineînţeles, din glaspapier. I se cere apoi să arate cu ochii deschişi tot aceeaşi literă din carton colorat. Astfel cu încetul se formează grupe de diferite culori, din consoane şi vocale, lăsând pe copil să formeze el primele cuvinte. Ce surprize încearcă la întâiele realizări şi cum îşi va lua apoi singur avânt ca să stăpânească întreg alfabetul, pentru ca să facă orice cuvânt!
De la astfel de lecţii copilul iese împrospătat, metoda Montessori dăruindu-i şi ştiinţă, şi distracţie potrivită vârstei lui. Ne întrebăm pentru ce nu se dărâmă şi la noi zidul vechi al învăţământului introducându-se în şcolile primare noul sistem, mai ales în ţinuturile minoritare, unde copilul prinde cu mai multă greutate o limbă cu care nu e prea obișnuit.
*** Margareta Nicolau, Dimineaţa, august 1934
În toamna anului 1934, mai mulți dascăli români au reușit să convingă autoritățile să aprobe înființarea unei instituții de acest tip în România, Seminarul Pedagogic din București fiind cel care a supravegheat realizarea programului.
Pe 26 noiembrie 1934 a fost inaugurată pe Strada Lisabona prima “şcoală de copii mici” (de la 3 la 7 ani), concepută după sistemul educatoarei italiene. Grădinița a luat fiinţă din iniţiativa profesorului I. Şulea Firu, asistent de pedagogie practică la Universitatea din Bucureşti, care lucrase mult timp la şcoala de la Roma condusă de Maria Montessori.
I. Șulea Firu a fost autorul mai multor volume de specialitate, printre care “Personalitatea profesorului român”, “Curs de pedagogie”, “Maria Montessori și educația copilului mic”, “Spiritul școalei noi” și a tradus în limba română volumele “Copilul”, “Descoperirea copilului”, “Taina copilăriei” scrise de doctorița italiană.
