În fiecare an, pe 1 martie, românii păstrau un obicei străvechi: oferirea mărțișorului – un mic simbol prins de un şnur cu ciucuraşi la capete, şnur format din împletirea a două fire de arnici (bumbac răsucit într-un fir) sau de borangic (fir de mătase depănat de pe gogoşi) ori combinate, dar întotdeauna unul roşu şi celălalt alb, este un obicei străvechi.
Dacă astăzi obiceiul este cunoscut la nivelul întregii țări, în urmă cu câteva decenii pe arii destul de întinse, în special în centrul şi sudul Transilvaniei, era necunoscut. De fapt, dispărut, pentru că urmele lui mai puteau fi întâlnite în firicelul roşu ascuns de fete la sân, prins de mame la leagănul şi la scutecul copilului sau legat la gâtul animalelor. Pe lângă obiectul oferit în dar în prima zi a primăverii, mărţişor se mai numeşte popular şi luna martie, precum şi o plantă cu flori galbene.
Unii istorici au susţinut că originea mărţişorului este o moştenire de la strămoşii noştri romani. La ei, ziua de 1 martie era sărbătoarea de cinstire a femeii-mame şi se numea Matronalia. Ea amintea de un cunoscut episod din legendele legate de fondarea Romei. După trasarea cetăţii şi uciderea lui Remus, Romulus şi oamenii lui, neavând femei, s-au dus în cetatea sabinilor, un trib vecin, oferindu-le o serbare. Latiniştii susţin că dansul oferit de Romulus şi ceata lui ar fi fost Căluşarul (Căluşarii).
Legenda spune că, în final, dansatorii s-ar fi repezit între spectatorii sabini, furându-le fetele şi fugind cu ele la Roma. Până să se desmeticească sabinii şi să se pregătească de război, a trecut un an. La 1 martie, oştile romanilor şi sabinilor au ajuns faţă în faţă și în acel moment sabinele, devenite femei romane, au ieşit toate din Roma, s-au aşezat între oşti şi, ridicându-şi pruncii în faţa armelor, au cerut bărbaţilor şi părinţilor lor să se împace.
Ovidiu, în „Fastele“, scria despre efectul acțiunii femeilor: „Socrii dau ginerilor mâna, pe-a lor o primesc. Fetele vrednice-şi îmbrăţişează pe scuturi bunicii şi nepoţii. Nicicând scutul n-a fost mai plăcut.“
Există, desigur, şi legende româneşti despre originea mărţişorului. Cu uşoare variaţii de la ţinut la ţinut, în trecut dăruiau mărţişoare părinţii copiilor, bărbaţii – nevestelor tinere şi flăcăii – fetelor.
Scriitorul G. Sion spunea că prin Moldova, pe vremuri, se făceau schimburi de mărţişoare nu numai între rudenii, ci şi între familii diferite. Atunci ele constau din bănuţi de argint sau de alt metal, după starea omului, care se găureau şi se purtau cu şnur la gât de fete şi la mână de copii. Prin Banat bănuţul era înlocuit cu mărgele, la început tot de metal. Altădată mărţişoarele erau numai din metal. Rolul apotropaic al obiectelor de metal în diferite împrejurări mai grele (naştere, moarte, vreme rea) este cunoscut. Şi nu numai la români a existat acest cult magic al metalelor.
Chiar şi potcoava de pe praguri nu însemna o chemare a norocului, ci o îndepărtare a nenorocului. Pitagora spunea că pâinea nu trebuie ruptă, ci tăiată cu cuţitul ca să nu poată fi vrăjită. Acelaşi rol îl avea şi culoarea roşie, amintind sângele jertfelor de îmbunare a duhurilor rele. Din superstiţia populară, roşul a ajuns până la linţoliile papale şi la purpurile regeşti. Metalul şi roşul nu puteau lipsi nici din talismanul devenit, în timp, mărţişor. Mai târziu, sentimentele cu care se dăruia bănuţul cu şnur alb-roșu au început treptat să se schimbe, superstițiile legate de îndepărtarea spiritelor nefaste dispărând cu totul.
“Mărțișoare! Mărțișoare!
Strigă surâzând la soare
Toți giuvaergiii-n parte
Când sosește luna Marte.
Și poporul năvălește,
Căci proverbul glăsuiește:
Cine poartă Mărțișoare
Nu mai e pârlit de soare!
Câte unul, din greșeală,
Tot nu scapă din pârleală,
Și-i mai mare val și amar,
Căci pârlit la buzunar
Și-a înnegrit și obrăjorul
S’a înnegrit și mărțișorul.
Ca să fiți asigurați,
Mărțișoare cumpărați.
Lucii, ieftine și bune,
Precum toată lumea spune,
Și, parbleu! cu mult sezon
De la Theodor Radivon”
Aceasta era reclama unui bijutier celebru care își promova magazinul de pe Calea Victoriei în februarie 1899. În prima jumătate a secolului XX, toate magazinele aveau standuri dedicate mărțișorului, vânzătorii ambulanți se plimbau cu panopliile prin zonele aglomerate, mai ales pe Lipscani, iar produsele se diversificaseră mult, pentru toate gusturile și toate buzunarele.
Scriitorul Bogdan Amaru, autorul piesei „Goana după fluturi” a publicat în ziarul Dimineața, în 1936, o minicronică a Mărțișorului:
„La 1 Martie, orice femeie, săracă sau bogată, frumoasă sau urâtă, singură sau iubită, simte nevoia să-și atârne de urechi, de gât, de bluză sau de jachetă, un mărțișor fie cât de ieftin și vulgar. Mărțișorul acesta, adus de cineva drag, cuprinde în el dezamăgirile de altădată și nădejdile de azi, e făcut din iluzii, pentru iluzii. Femeia se simte mai frumoasă, mai veselă, poate mai fericită, purtând la gât sau la mână o inimă de sticlă colorată.
Cucoanele bogate primesc mărțișoare de aur, cu mărgăritare sau rubine, mărțișoare alese, de preț, dar care nu cuprind mai multe speranțe și nici mai multă dragoste și tinerețe decât mikimaușurile de ebonit sau piatră vopsită. Fetele de la periferie, fetele necăjite, lucrătoarele din fabrici sau ateliere de modă, fetele care n-au în ladă decât o pereche de pantofi pingeliți și o rochiță de stambă, ca s-o îmbrace duminica, la cinematograf, fetele care nu cunosc supeurile sau perina moale a limuzinelor, nici mătăsurile, nici aurul, nici colierele de perle, fetele sărace de prin cartierele mărginașe, care dau cu gaz pe cap sâmbăta și cântă romanțe demodate prin cârciumi, aceste fete primesc și ele mărțișoare, mărțișoare de culori strălucitoare, confecționate din mărgele sau sticlă proastă, în formă de ancoră sau purcel, elefant sau găină.
Luna martie le aduce și lor bobul de bucurie, legat cu o panglicuță totdeauna roșie, pentru că roșu e sângele cavalerilor ce se varsă pentru ele în încăierări pe maidane și la întuneric. Flăcăii mahalalelor, ucenici de prăvălie, frizerie, cismărie, pârlagii sau borfași, se pregătesc din vreme pentru această zi de început de primăvară și de viață nouă. Din chenzina săptămânală, fiecare pune deoparte câțiva gologani, ca să aibă cu ce târgui darul pentru aleasa inimii.
De obicei, mărțișorul e o floare de tinichea sau un cățeluș de sticlă, legat cu șnur colorat. Fata se simte măgulită de atenția prietenului, fiindcă, dincolo de tinicheaua vopsită sau de sticla ieftină, se află clocotitoarea dragoste a cavalerului, singura nesfârșită și sfântă. Mărțișoarele fetelor de la periferie sunt frumoase și fără valoare, ca florile răsărite primăvara prin gropi nesănătoase și moarte cu cea dintâi brumă toamna.
Femeile plăpânde, din casele cu etaje sau de prin ministere, funcționarele și studentele, demimondenele subvenționate de parlamentari sau petroliști, nevestele tinere și logodnicele bătrâne, toate se gătesc acum cu inele și panglici. Bărbații cheltuiesc parale multe, nu se uită la fundul pungii, pentru că păpușile acestea delicate, cu carnea albă și caldă, au nevoie de jucării ca să fie fericite.
Oamenii sau Dumnezeu – cine poate ști? – de aceea au născocit și zântâiul de Martie și mărțișoarele, ca – barem o dată pe an – femeile să fie drăgălașe, frumoase și uneori fericite. Martie se zice că e luna zeului Marte, zeului războaielor. Noi credem că, dimpotrivă, Martie e luna răsfățului femeiesc. Și Martie vine înflorit și tandru, pentru toate femeile din lume…”
Românii dăruiau mărţişoare copiilor ca să le poarte noroc, să fie curaţi ca argintul şi tari ca metalul la sosirea primăverii, să nu-i scuture frigurile şi să fie feriţi de ochi (deochiul) şi lucruri „nu bune“. Fetele le primeau ca să aibă noroc în dragoste, să nu se îndoiască de sentimentele flăcăilor şi, sub soarele arzător al verii, să-şi păstreze obrajii curaţi şi rumeni, adică albi şi roşii precum firele şnurului. Ca să aibă efectele scontate, mărţişorul impunea şi anumite obligaţii. Actul dăruirii trebuia ferit de soare şi de martori. El trebuia să aibă loc în dimineaţa zilei de 1 martie.
În câteva zone restrânse se dăruia şi în ajun, seara, dar numai fetelor, pentru ca în noaptea respectivă să-l poată pune sub pernă. Mai multă variaţie era în durata purtării mărţişorului: 12 zile, până la sfârşitul lunii, până treceau „babele” (uneori şi „moşii”), până apăreau berzele, până înfloreau pomii etc. Atunci se atârna de o creangă, cu credinţa că astfel pomul va fi mai roditor şi va transmite sănătate şi frumuseţe copiilor. Fetele prefereau un vişin sănătos: „Eu îţi dau mărţişorul, tu să-mi dai roşiorul“ sau „albiorul şi roşiorul” (florile şi fructele). Mărţişorul se păstra legat de pom până se auzea cucul. Atunci şnurul se aprindea şi cu el fumegând se înconjura de trei ori capul fetelor, „pentru curăţire“. Cu bănuţul se cumpăra caş de oaie şi se mânca, tot pentru a se menține albețea și prospețimea feţei.
Obiceiul oferirii Mărțișorului pe 1 Martie nu este specific doar României, ci s-a păstrat și în alte țări din Europa de Est și Balcani, având diverse variații regionale.
În Republica Moldova, Mărțișorul este la fel de popular ca în România și are aceeași semnificație. Este oferit femeilor, iar șnurul alb-roșu simbolizează venirea primăverii, norocul și sănătatea.
În Bulgaria, obiceiul se numește Martenitsa (Мартеница), iar simbolurile sunt asemănătoare cu cele românești. Se oferă Pizho și Penda, două figurine tradiționale din șnur alb-roșu: Pizho este băiatul, reprezentat prin firul alb, simbolizând sănătatea și puritatea, iar Penda este fata, simbolizată prin firul roșu, asociat cu fertilitatea și vitalitatea. Tradiția spune că Martenitsa se poartă până când apare prima barză sau primul copac înflorit, după care este legată de o crenguță de copac pentru a aduce noroc.
În Macedonia de Nord, tradiția este cunoscută sub numele de Martinka și are influențe similare cu cele din Bulgaria și România. Șnurul alb-roșu este purtat la încheietura mâinii, iar când se observă prima rândunică sau primul copac înflorit, acesta este legat de un pom, ca simbol al norocului și bunăstării.
În Albania, tradiția Mărțișorului este cunoscută sub numele Verore și se păstrează în special în regiunile de nord. Albanezii își leagă șnururi roșii și albe la încheietura mâinii și le poartă până la sfârșitul lunii martie sau până la prima zi cu soare puternic, când le leagă de un pom fructifer.
În Grecia, obiceiul se numește Martis și este mai restrâns ca răspândire. Copiii primesc un șnur alb-roșu pe care îl poartă la mână, iar tradiția spune că acesta îi protejează de soarele puternic al lunii martie. Se păstrează până la Paște, când este ars în focul pascal.
În anumite regiuni din Serbia și Bosnia-Herțegovina, tradiția Mărțișorului a fost preluată în comunitățile care au avut influențe culturale românești sau bulgărești. Aici, șnurul alb-roșu este considerat un simbol al sănătății și renașterii naturii.
Mărțișorul rămâne una dintre cele mai frumoase tradiții, un simbol al reînnoirii, al bucuriei și al speranței. Fie că este văzut ca un talisman protector, un simbol al frumuseții sau un simplu gest de afecțiune, această tradiție continuă să aducă bucurie doamnelor și domnișoarelor care îl primesc.
Surse:
*** Bogdan Amaru, Mărțișorului, Mărțișorului, Dimineața, 1935
*** Corneliu Dragoman, Mărțișorul
