HomeEroii României moderneRevoluționari și cărturariViața și moartea poetului Vasile Alecsandri

Viața și moartea poetului Vasile Alecsandri

DS TW

Vasile Alecsandri s-a născut pe 21 iulie 1821 la Bacău (există însă informații contradictorii asupra anului nașterii: 1821 sau 1819) și a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni.

“Familia lui pare să fi venit din Italia, şi anume din Veneţia, unde se afla încă până mai acum câţiva ani un palat de marmură cu numele Alecsandri. După poet, Bârladul ar fi fost primul loc de dăscălicătoare al familiei lui.

Bunul său ar fi trăit aici mai mult timp, fiind neguţător de grâne, şi și-ar fi măritat două fete. În urmă, el ar fi plecat la Iaşi unde, prin agerimea minţii, a ajuns a fi în curând bine văzut şi numit sameş la Bender în Basarabia, pe atunci provincie românească. În Bender crescu tatăl poetului până la vârsta în care se emancipă, când se coborî din Basarabia la Târgu-Ocna şi se căsători cu o domnişoară Cozoni, de asemenea de origină italiană şi legată prin încuscrire cu familia Sion.

Tatăl poetului, Vasile Alecsandri, era un om deştept şi harnic. Cu economiile comerţului de sare ce făcea, putu să cumpere de la Nicolae Millo, unchiul marelui artist dramatic, moşia Mirceşti. Ceva mai târziu, zidi o casă în Iaşi, în strada Sf. Ilie, astăzi strada Alecsandri, unde avea să-şi petreacă poetul o mare parte din copilărie.

Mama lui era o femeie frumoasă și blândă, iubitoare de muzică și de o politeţă rară, calităţi moştenite cu atâta strălucire de poet. Alecsandri avu două surori şi un frate mai mic, Iancu Alecsandri, fost agent al ţării în Franţa, el însuşi iubitor de literatură şi culegător de lucruri interesante.

Cei dintâi ani de copilărie ai poetului se petrecură la ţară, în lunca Mirceştilor. Iarna trăia la Iaşi în casele părinteşti, având ori şi unde deasupra lui privirile iubitei sale mame”. (N. Petrașcu, “A zecea aniversare a morții lui Alecsandri”, Literatură și artă română, 1900)

La Mircești a început să învețe carte cu un dascăl grec, apoi a studiat cu profesorul Gherman Vida. În acea perioadă funcționa la Iași școala lui Victor Cuenim, iar spătarul Alecsandri și-a înscris fiul la acest pension francez, unde i-a avut colegi pe Mihail Kogălniceanu și pe Matei Millo, de care îl va lega o mare prietenie.

Familia lui Vasile Alecsandri

Familia lui Vasile Alecsandri

“Aci el învăţă elementele gramaticii franceze, puţină limbă greacă şi oarecare cunoştinţe umanitare. În toamna anului 1834, la vârsta aproape de 14 ani, Alecsandri plecă să studieze la Paris. Cu el erau şi Alexandru Cuza, Aga Mihalache, Docan şi Panaite Radu, conduşi de către profesorul grec Filip Furnarachi. La Paris luă bacalaureatul în litere, şi, după sfatul tatălui său, intră la Facultatea de medicină, unde nu urmă decât un an de zile. Se înscrise apoi la drept, trecu la Școala de poduri şi şosele, dar îi fu cu neputinţă să stea mai mult decât câteva luni şi părăsi studiile, dând cărţile de matematici lui Costachi Negri. După aceea, se consacră studiului literilor şi începu a scrie câte ceva în franţuzeşte. Cam pe atunci Alecsandri, împreună cu Costachi Negri şi alţi tineri români alcătuiră un cerc studenţesc unde se întâlneau şi vorbeau asupra viitorului, îşi comunicau scrisorile ce primeau din ţară, le comentau şi le discutau.

Aceste întruniri se faceau mai des la Mavrocordat Ursul şi la Dumitru Brătianu, unde miji ideea Unirii Principatelor. În primăvara anului 1839, Alecsandri plecă cu Negri în Italia, vizitară Genova, Milano, Veneţia şi Florenţa, ale căror frumuseţi inspirară poetului o mulţime de versuri frumoase. Întors în ţară, la Iaşi, în decembre 1839, adică după un an aproape de soare de Italia, Alecsandri fu numit, tot după dorinţa tatălui său, şef de masă la casa pensiilor din Iaşi, post în care stătu până în 1842, când muri mama sa”. (N. Petrașcu, “A zecea aniversare a morții lui Alecsandri”, Literatură și artă română, 1900)

V. Alecsandri și Ion Ghica la Constantinopol (1855)

În această perioadă, cu prilejul seratelor literare și muzicale de la Mânjina, a cunoscut-o pe Elena, sora prietenului său, Costache Negri, de care s-a îndrăgostit nebunește. Seara în care Alecsandri a auzit-o pentru prima oară cântând pe delicata Elena a rămas ca una din cele mai frumoase din viaţa lui, după cum a mărturisit mai târziu. Tânăra avea o fire afectuoasă şi era atrăgătoare prin maniere, discreţie şi blândeţe. “Când intra la serate, însoţită de sora sa, Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă, bourboniană şi plină de mândrie”, astfel sunt descrise cele două surori Negri de poet.

Elena Negri

Povestea de dragoste dintre cei doi s-a împlinit la Veneţia, unde Elena Negri venise pentru a se întrema după o boală a plămânilor. Pe 15 septembrie 1846, “domnul şi doamna Alecsandri – Vallahia”, deşi nu erau căsătoriţi, sunt trecuți în registrele de la Palazzo Benzon, o clădire din secolul al XVI-lea, cu vedere spre Canal Grande. În jurnalul său, Alecsandri scrie că de la balconul apartamentului cu trei camere în care erau găzduiți vedea mulţimea de gondole de pe Canal Grande, “care se ocoleau unele pe altele ca nişte rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici”. Și continuă: “Fericiţi cei ce iubesc! Şi mai fericiţi cei ce se ascund de lume şi pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Veneţiei!”.

Cele două luni petrecute la Veneţia au însemnat însă începutul și finalul poveștii lor de dragoste. Starea de sănătate a Elenei Negri s-a înrăutățit și pe 12 noiembrie cei doi au hotărât să caute o regiune cu climă mai caldă în Italia. Se aflau în drum spre Sicilia, dar la Neapole boala iubitei s-a agravat. Alecsandri şi Costache Negri au îmbarcat-o pe tânără pe un vas, pentru a o duce acasă. Elena Negri a murit însă pe vapor, la Istanbul, în braţele poetului.

Întors în țară, Vasile Alecsandri a devenit unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. El este cel care, pe 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la Hotelul Petersburg din Iași, a redactat petiția în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza. După înfrângerea mișcării pașoptiste, tânărul a fost exilat, a călătorit prin Austria și Germania, apoi s-a stabilit la Paris, unde i-a întâlnit pe revoluționarii munteni. În mai 1849 a plecat, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina.

“Revenit în ţară în iarna anului 1854, fondează revista România literară, la care au colaborat Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Bălcescu şi alţii. La 1855, moare tatăl lui Alecsandri și cel dintâi fapt al fiului care moştenea Mirceştii fu desrobirea ţiganilor părinteşti. În 1859, îşi retrase candidatura de la domnie, pe care i-o puseseră câţiva amici, şi votă pentru Alexandru Cuza, după alegerea căruia fu trimis în Europa spre a lucra la recunoaşterea Domnului unic în amândouă Principatele.

Alecsandri văzu pe rând pe Napoleon al III-lea, pe lordul Malmesbury în Anglia, pe Victor Emanuel în Italia, şi demersurile sale diplomatice fură pretutindeni încoronate de izbândă. Fu apoi în mai multe rânduri ministru de portofoliu atât în Moldova, cât şi în Muntenia, dar nemulţumit de intrigile şi coteriile politice se retrage la Mirceşti şi se dădu literaturii.

În 1877, fericit de a vedea reînviind vitejia străbună în Războiul Independenţei, cântă pe ostaşii români şi ţinu conferinţe în diferite oraşe pentru răniţi. În 1878, obţinu premiul cântecului Ginta latină, la Montpellier. Peste trei ani, în 1871, cântă proclamarea Regatului. În sfârşit, în 1885 fu numit ministru plenipotenţiar al ţării la Paris, unde stătu 5 ani, respectat şi iubit de cercurile înalte din Franţa şi de unde se întoarse bolnav în ţară în 1890.” (N. Petrașcu, “A zecea aniversare a morții lui Alecsandri”, Literatură și artă română, 1900)

“De mai mult timp Alecsandri se simțea slab. Un rău nedeslușit îi surpa încetul cu încetul viața. Cel dintâi care avu conștiința de puterea boalei fu însuși poetul, care, cu toate acestea, nu era descurajat, ci numai neliniștit. Revenit în iarna anului 1888 la Paris, el păru îngrijat ceva mai mult ca de obicei, deși încă era îndeobște senin în vorba lui.

Într-o dimineață, fu nevoit să rămâie în pat și aceasta se continuă încă câteva zile. Medicii îi ordonau fel de fel de doctorii și regimuri. Atunci, de multe ori Alecsandri avea atitudini ce păreau că cristalizau conștiința unei vieți ce se stinge. Într-o seară, spre asfințitul soarelui, sta la o fereastră a Otelului Legațiunii, pe care acum nu-l mai părăsea. Era un apus de soare de o măreție tristă ca înmormântarea unui împărat. Ce s-o fi petrecut în mintea lui la priveliștea acestui apus nu s-ar putea spune cu siguranță, dar când privirea i se întoarse înapoi, ochii îi erau acoperiți de o tristețe înduioșătoare, zâmbetul care fu emblema vieții lui pierise acum de pe față și lăsase să străbată în locu-i o umbră tristă, umbra morții. Era în poet ceva din melancolia unui peisaj de toamnă, iar în glasul lui ceva ce se pierde, un om căruia nu i se mai zărea decât capul dincolo de zarea vieții, așa-i erau vorbele de solemne, testamentare, profetice.

În neputința de a călători, ceea ce făcuse el toată viața cu atâta dragoste, se ducea la hotelurile mari din Paris, la Grand Hotel sau la Continental, se așeza pe terasă pe un balansoar și privea ore întregi la călătorii ce plecau sau veneau. Această simplă privire îi făcea bine. Era în atmosfera călătoriilor și i se părea că se află el însuși în călătorie. Sufletul lui cu fond iluzionar căuta să se înșele singur. O slabă aparență a lucrurilor legănată în închipuire i se părea realitate (…)

Visul și speranța nu l-au părăsit pe poet până la cele din urmă licăriri ale vieții. Pe zi ce mergea, răul progresa. În 30 aprilie Alecsandri scria din Paris vechiului său amic arătându-i gradul boalei:

“Azi dimineață m-am sculat la 6 ceasuri ca să mă bucur de frumoasa verdeață ce se întinde sub ferestrele mele luminate de un soare splendid și încet-încet am putut să viu la biurou să-ți răspund… Sănătatea mea a fost din nou încercată de nevralgii în mușchii din spate. Am avut dureri mari, dar nădăjduiesc că se vor mai micșora ceva și-mi vor lăsa puțină forță ca să pot face drumul până la Mircești…”

În adevăr, nu multe zile după aceasta, putu să plece spre țară. Cu cât se apropia mai mult de Mircești, cu atât i se părea că se reînsănătoșează. Țăranii, care îl adorau, ieșiră de astă-dată mai mulți înaintea lui, cu preotul și notarul satului în frunte, cu închinăciuni și sărutări de mâini. Natura, casa lui, grădina, cabinetul de lucru, biroul, fotoliul lui, toate aceste lucruri care avuseseră pentru el întotdeauna un glas ascuns de bucuri revederii, îl strigau acum mai tare ca oricând. (…)

Conacul de la Mircești

În ziua de 22 august 1890 Alecsandri intră în agonie. Seara a vorbit ultimele două cuvinte întrebând ce oră e. Peste câteva minute se mai sculă puțin, privi în jurul său și căzu pe pernă. Alecsandri nu mai trăia. La autopsie se constată că pătimise de cancer la plămâni și ficat. Poetul muri tocmai pe locul unde scrisese mai toate lucrările sale literare, în locul unde altă dată fusese biroul său.

În ziua de 26 august fu înmormântat între doi vișini cu toată pompa datorată celui mai mare poet național și dus la gropă de cei nouă dorobanți din Vaslui cântați în Peneș Curcanul. În enorma mulțime de români ce veniră la înmormântarea lui, în fizionomiile lor consternate și mute de durere, păreau a tresări câteva întrebări: Cine ne va mai desmierda cu dragostea lui de poet iubirea de țară, răcoarea și murmurul câmpiilor, nemărginirea lanurilor lucii, umbra pădurilor și fiorurile poporului român, așa cum le-a cântat el?”

Sursa:

Nicolae Petrașcu, Vasile Alecsandri: studiu critic, Stabilimentul grafic I.V. Socec, București, 1894

DS TW

leave a comment