HomeMonarhia în RomâniaRegele Ferdinand și Regina MariaPrincipesa Ileana, un portret gingaș făcut de Regina Maria

Principesa Ileana, un portret gingaș făcut de Regina Maria

Principesa Ileana

“….Multe cuvinte s-au scris despre copila mea cu ochi albaștri, de fiecare dată lăudată și iată că astăzi, împinsă de marele meu dor, vreau să vorbesc eu însămi despre ea, așa cum numai o mamă poate să vorbească, singura care a cunoscut-o cu ce are mai bun, care a știut-o de mică de tot și fără puteri, i-a auzit primutl strigăt și a fost cea dintâi să vadă cât de mari și cât de albaștri erau ochii pe care îi deschidea asupra lumii.

Puțini copii au ochi mari în ceasul nașterii, dar ochii acestei mici străine au fost de la început ca stelele și, privind în adâncimea lor, mi se năzărea că aș citi în ei atâtea taine pe care ea nu putea să mi le spună, cum nu puteam să-i spun nici eu noului și micuțului suflet, dat mie în grijă, tot ceea ce mă învățase viața. O mică străină și acum mai aproape de mine decât orice pe lume, și i-am dat numele Ileana. Ceilalți patru copii veniți înainte își primiseră numele după cerințele regale, închinare plătită datinelor familiei, dar de rândul acesta mi-am cerut dreptul s-o chem cum doream eu, răsplată că mă supusesem atâta timp. Nu mai eram copila de șaisprezece ani venită dintr-o țară depărtată ce trebuia de-a pururi să asculte și să se plece, ci eram o femeie care cunoscuse bucuria și necazul, ca și greutatea răbdării regești și nu cerea astăzi decât un drept, dreptul să dea un nume nimerit acestor doi ochi albaștri…

Principesa Ileana

Ileana… și la început părul ei era o frumusețe și arăta totdeauna o mică ființă pătrunsă de sine, chiar când o viață atât de puținică nu era plină numai de ea însăși, ci de ceilalți, de cei care aveau trebuință de dragostea ei. Ea părea că înțelege de obicei trebuința celorlalți, și acestei trebuințe i se supunea propria trebuință și nimic nu-i cădea ca o osteneală sau ca o jertfă. Dintru început Ilenei i-a plăcut să dea.

Ileana… Pentru mine numele ei era numai muzică și, cu cât creștea, ea creștea tot mai mult în numele acesta, care n-a fost niciodată un nume rău, ci făcea parte din ochii ei albaștri și din dorința pe care o avea să dea…

Dar, cu toate că Ileana era pătrunsă de sine, ea nu era mai puțin o fetiță veselă și fericită, cu tragere de inimă pentru toate acele lucruri îndrăgite de copii: câmpuri cu soare, flori, dobitoace, cer, munți și lingura cu dulceață dată înainte să se urce în pat. Și Ileana își iubea mama, o iubea cu o iubire care făcea din noi una în loc de două.

Ne înțelegeam una cu alta, totdeauna în toate lucrurile și niciodată nu ne-am supărat una pe alta, eu n-am supărat pe Ileana și Ileana nu m-a supărat pe mine.

De multe ori, când îmi ședea alături tăcută, cu ochii mari albaștri deschiși larg, aș fi vrut să-mi pun mâna pe a ei: Ileano, știu la ce te gândești și să-i spun gândurile, iar Ileana nu s-ar fi minunat că-i știu gândurile.

Am zis totdeauna: Ileana are legea cu ea, nimeni n-are nevoie să învețe pe Ileana ce e bine și ce e rău, ea știe. Toate acestea parcă ar fi mărturii că Ileana a fost o fetiță foarte, foarte bună, numai că Ileana n-a fost foarte, foarte bună, ci numai așa cum ar trebui să fie (și de obicei nu sunt) copiii.

Și când a venit Mircea, Ileana s-a făcut numaidecât mamă. Mircea nu era totdeauna un băiețaș bun, dar Mircea și Ileana se aveau bine și Mircea iubea păpușile Ileanei tot atât cât și ea, mai ales pe una căreia îi zicea “Foica” și care era îmbrăcată ca un copil englez, într-o rochie foarte lungă cu dantele. Mircea ridica pe “Foica” până sub braț și rochia ei lungă mătura pământul.

Într-o zi supravegheam pe Mircea și Ileana cum își culcau păpușile în pat. Era un șir de pătuce și, după ce fiecare copil a fost pus cu grijă în așternutul lui, Mircea și-a îndoit piciorușele grăsuțe deoparte unul de altul și le-a dat la fiecare pe rând câte o sărutare: oricât ar fi fost Mircea de băiețaș răutăcios și s-ar fi lăudat că nu ține la nimeni, dar iubea pe Ileana și păpușile ei.

Atunci a venit războiul și, cu toate că nu era soldat, l-a luat pe Mircea, și pe când Mircea lupta cu Moartea striga mereu “Ilana…”, “Ilana…”, și chiar când nu mai cunoștea nimic, striga “Ilana…”, “Ilana…”

Dar lucrurile acestea s-au întâmplat cu mult înainte să putem, eu și Ileana, să vorbim despre moartea lui Mircea. Plecarea lui Mircea a fost ceva ce nu puteam să-i lămuresc și, ca și cum copila cu ochi albaștri pricepea ce nu puteam să-i lămuresc, de ce plecase Mircea, nu m-a întrebat niciodată despre el. Numai când a fost să fugim la Iași, calul de lemn al lui Mircea a fost luat cu noi, odată cu “Foica”. Ileana nu s-a mai jucat cu “Foica” niciodată. “Foica” stătea pe un scaun și se uita, cu ochii ei care nu se vedeau, într-o lume care se schimbase. Dar câteodată, când nimeni n-o supraveghea, Ileana se ascundea pe după marea sobă românească și se juca cu calul lui Mircea. Multe icoane ale războiului au trecut pe dinaintea marilor ochi albaștri ai Ilenei, prea multe icoane pentru niște ochi atât de tineri.

Ea a auzit, fără să asculte anume, și povești nesfârșite de jale, povestirile spuse de toți cei care veneau în odaia mamei ei, pe când copila se juca cu un condei într-o carte sau cu o pensulă.

E drept că nu înțelegea tot ce se spunea, dar înțelegea că soldații noștri suferă de frig și de foame, că mulți mureau și că o mare durere trecea peste pământ. Fără să-și dea seama, toate acestea i se coborau adânc în suflet.

Auzind de atâtea suferințe, Ileana, mică așa cum era, a vrut să-și dea și ea obolul și a început să colinde pe străzi cu un coș plin de pâine pe care îl strângea de la masa noastră, mergând de la unul la altul cu rugămintea să nu-și mănânce pâinea fără să-i dea și pentru soldații flămânzi. Iar dădaca ei trebuia să-i ție tovărășie cu un termos cu ceai cald și rom. Și în felul acesta Ileana cea crudă de ani se deprindea cu fața mizeriei și chiar cu a morții. (…)”

Sursa:

Regina Maria, Copila cu ochi albaștri, august 1931, broșură tipărită de Institutul de Arte Grafice C. Marvan, București (traducere din limba engleză de Emanoil Bucuța)

No comments

leave a comment