Profesoara Zoe Dumitrescu Bușulenga – Maica Benedicta: Gânduri amare la sfârșitul vieții

A venit pe lume pe 20 august 1920 la București și a fost fiica juristului Nicolae Dumitrescu și a Mariei Apostol, filolog.

În copilărie, a fost învățată să meargă în fiecare duminică la biserică, bunicul matern fiind preot. Într-un interviu povestea că, înainte de a intra în sala de clasă la Școala de la Pitar Moș, mergea la capelă să spună Ave Maria și se împărtășea în fiecare post.

Zoe Dumitrescu a absolvit Școala Centrală din București, apoi a făcut studii muzicale intensive, lua lecții de pian și vioară și își dorea să dea admitere la Conservator. Pentru că s-a îmbolnăvit de tuberculoză, profesorul Marius Nasta, cel care o trata, i-a explicat că nu va avea cum să își continue studiile muzicale și i-a sugerat să se orienteze spre o profesie mai puțin solicitantă din punct de vedere fizic, iar tânăra a ales să facă studii juridice și filologice, la fel ca părinții săi.

Între 1948 și 1971, a parcurs toate etapele universitare, de la asistent, lector, conferențiar și profesor universitar, devenind șef al Catedrei de Literatură Universală și Comparată la Facultatea de Litere a Universitatea din București.

Pentru a i se acorde permisiunea de a pleca în străinătate, Zoe Dumitrescu Bușulenga a fost sfătuită să primească propunerea de a deveni membră a Partidului Comunist. Speriată de această perspectivă, profesoara a mers la părintele Nicolae Mateescu de la Biserica Visarion, s-a spovedit, iar acesta a asigurat-o că intrarea în PCR nu e un păcat.

 

În 1973, Zoe Dumitrescu Buşulenga a devenit directoarea Institutului de Istorie și Teorie Literară George Călinescu din București, a fost apoi aleasă membră a Academiei Române și a unor importante institute culturale europene, dar după 1989 a decis să se retragă treptat din viața publică.

În 1975, buna ei prietenă, Valeria Sadoveanu, ultima soție a lui Mihail Sadoveanu, căreia îi fusese luată casa din Neamț după moartea scriitorului, s-a mutat în apropierea Mănăstirii Văratec, unde organiza un cerc literar informal și un grup ortodox de rugăciune. În fiecare vară, timp de zece ani, până în 1985, când Valeria a murit, Zoe Dumitrescu Bușulenga mergea la Văratec. Aici i-a cunoscut pe părintele Bartolomeu Anania, pe Lily Teodoreanu, sotia lui Ionel Teodoreanu, cu care s-a împrietenit, pe Profira Sadoveanu, pe dirijorul Horia Andreescu și pe pictorul Horia Bernea.

 

În 2002, la puțin timp după ce avocatul Apostol Bușulenga, cel care îi fusese soț timp de 45 de ani, a murit, Zoe Dumitrescu Bușulenga s-a retras la Mănăstirea Văratec. S-a călugărit sub numele Maica Benedicta, după ce a îmbrăcat haina monahală la Mănăstirea Petru Vodă de lângă Piatra Neamț, slujba de tundere în monahism fiind oficiată de părintele Iustin Pârvu.

Zoe Dumitrescu Bușulenga a murit pe 5 mai 2006 și a fost înmormântată la Mănăstirea Putna, așa cum și-a dorit. Într-unul dintre ultimele interviuri pe care le-a acordat profesoara constata cu amărăciune: “Acum nu se mai știe limba, nu se mai vorbește corect românește. Nu se mai citește! Asta este nenorocirea! Îi vezi venind la bacalaureat, îi vezi venind la intrarea la facultate, sunt puși să vorbească despre un roman de Rebreanu, de Sadoveanu… habar n-au!”

“A murit Zoe Dumitrescu-Buşulenga! Avea în ea o flacără despre care nu-ţi venea să crezi că s-ar putea stinge, era o iluminată şi totuşi a murit. A închis ochii cuminte, respectuoasă faţă de lume, făcând până şi din dispariţia ei un act de pedagogie. Poate că toţi aceia care îşi deplâng indecent îmbătrânirea, arătând contemporanilor o faţă schimonosită de nemulţumire şi resentimente, vor învăţa ceva din lecţia marii profesoare. S-a pregătit din timp, cu o smerenie reală, fără nimic teatral, pentru moarte, călugărindu-se, sub numele Benedictina, şi petrecându-şi o mare parte din ultimii ani de viaţă la Mănăstirea Vâratec, unde şi-a găsit acum o sută şi ceva de ani liniştea şi Veronica Micle.

„Am socotit — explica Zoe Dumitrescu-Buşulenga lui Grigore Ilisei, într-un interviu publicat în revista noastră (România literară, nr. 33/ 2000) — că un creştin intelectual trebuie să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii aşa cum se făcea pe vremuri, şi mai cu seamă soţiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obişnuinţă, mai ales în lumea boierească.”

Ne-am purtat urât cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga în aceşti ani de reculegere a ei! Nu în mod special eu, Alex. Ştefănescu (care am scris pe larg, în repetate rânduri, cu admiraţie, despre viaţa şi opera fostei mele profesoare de literatură universală), dar şi eu, pentru că nu i-am combătut destul de energic pe cei care au denigrat-o şi au supus-o oprobriului public. Pentru o femeie aleasă ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga trebuie, dacă eşti bărbat, să te baţi şi în duel. (…)

Ca să fie lăsată în pace, ca să i se îngăduie să facă operă de educaţie umanistă în România şi să contribuie la afirmarea culturii române în lume (şi nu ca să obţină — asemenea altora — înalte titluri prin impostură), Zoe Dumitrescu-Buşulenga l-a tratat curtenitor pe Nicolae Ceauşescu. Pentru această diplomaţie inofensivă prin care şi-a câştigat nimic altceva decât dreptul de a-şi face datoria a fost stigmatizată în repetate rânduri după 1989, atât de justiţiari maniacali, lipsiţi de simţul nuanţelor, cât şi de unii tineri prost educaţi, din categoria celor care mânjesc statuile cu vopsea.

Este infinit regretabil că nu s-a format un curent de opinie împotriva unor asemenea acte de vandalism. Am asistat cu toţii, aproape fără nici o reacţie, la defăimarea unui om căruia trebuie de fapt sâ-i purtăm recunoştinţă. Poate de acum încolo vom deveni responsabili şi ne vom solidariza împotriva mineriadelor din cultură. S-a ajuns departe, mult prea departe, cu acţiunea de distrugere. Ar trebui să-i punem capăt, iar modul cum am tratat-o pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga să rămână ultimul caz de ingratitudine. “, scria regretatul Alex Ștefănescu la moartea profesoarei.

*** România literară, 12 mai 2006