“Am impresia că orice om în faţa lui Anton Pavlovici Cehov simţea involuntar dorinţa de a fi mai simplu, mai cinstit, de a fi mai mult el însuşi.
Am observat de multe ori cum în prezenţa lui oamenii aruncau de pe ei gătelile pestriţe ale frazelor luate din cărţi, ale vorbelor la modă şi tot restul de fleacuri ieftine cu care rusul, voind să facă pe europeanul, se “împodobeşte aşa cum se împodobeşte sălbaticul cu scoici şi dinţi de peşte. Lui Anton Pavlovici nu-i plăceau dinţii de peşte şi penele de cocoş”.
Tot ce era pestriţ, zăngănitor şi străin, tot ce îmbrăca omul ca să-şi dea „o mai mare importanţă” îl făcea să se simtă stingherit, şi observam că de fiecare data când vedea în faţa lui un om împopoţonat, îl cuprindea dorinţa de a-l descotorosi de toate aceste zorzoane apăsătoare şi fără folos care denaturau adevărata faţă şi sufletul viu al interlocutorului.
Cehov a trăit toată viaţa din mijloacele proprii ale sufletului lui, a fost totdeauna el însuşi, a fost liber în spiritul său şi niciodată n-a ţinut seamă de ceea ce unii aşteptau de la Anton Pavlovici Cehov, iar alţii, mai grosolani, cereau de la el.
Nu-i plăceau discuţii pe teme „înalte”, discuţii cu care omul acesta simpatic care este rusul se distrează atât de sârguincios, uitând ca e un lucru caraghios şi foarte puţin spiritual să vorbeşti de hainele de catifea pe care le vei avea în viitor, în timp ce acum n-ai nici măcar nişte pantaloni ca lumea.
Minunat prin simplitatea lui, el iubea tot ce e simplu, adevărat și sincer și avea un fel original de a face pe oameni să devină mai simpli.
A cincea zi am febră, dar n-am chef să stau culcat. Ploaia cenușie finlandeză stropește pământul ca un praf umed. La fortul Inno bubuie tunurile, se reglează tirul. Noaptea, limba lungă a reflectorului linge norii, o privelişte dezgustătoare, căci nu te lasă să uiţi spectrul drăcesc: războiul.
L-am citit pe Cehov. Dacă n-ar fi murit acum 10 ani, războiul probabil l-ar fi omorât după ce mai întâi i-ar fi otrăvit sufletul cu ura faţă de oameni.
Mi-am amintit de înmormântarea lui. Sicriul scriitorului, atât de iubit de locuitorii Moscovei, a fost adus într-un vagon verde care avea pe uşă scris cu litere mari: „Pentru stridii”. O parte din publicul nu prea numeros care se adunase la gară pentru a-l întâmpina a pornit după sicriul generalului Keller adus din Manciuria şi toţi erau foarte uimiţi că Cehov e înmormântat cu muzica militară.
După ce greşeala s-a lămurit, unii oameni veseli au început să zâmbească ironic şi să chicotească. După coşciugul lui Cehov mergeau vreo sută de oameni, nu mai mult; mi-au rămas bine întipăriţi în memorie doi avocaţi, amândoi cu pantofi noi şi cravate pestriţe, curat ca nişte miri.
Mergând în urma lor, am auzit cum unul dintre, ei, V. A. Maciacov, vorbea despre inteligenţa câinilor, iar celălalt, un necunoscut, lăuda confortul vilei sale şi frumuseţea peisajului din împrejurimile ei.
O doamnă cu rochie violetă, cu o umbreluţă de dantelă, căuta să convingă pe un bătrân cu ochelari de baga:
— Ah, a fost uimitor de drăguţ și atât de spiritual…
Bătrânul tuşea neîncrezător. Ziua era caldă, cu mult praf. În capul procesiunii înainta majestuos un poliţist gras, călare pe un cal alb şi bine hrănit. Toate astea şi multe altele erau înfiorător de banale şi incompatibile cu amintirea marelui şi subtilului artist.
*** Maxim Gorki, Alexander Kuprin, I.A. Bunin, Amintiri despre Cehov, 1921
Marele scriitor rus a încetat din viață pe 15 iulie 1904, la doar 44 de ani.
