Natalia s-a născut pe 15 mai 1859 la Florența și a fost fiica lui Petre Cheșco, urmașul unei ramuri a familiei Wassilko, colonel basarabean în armata rusă, și a Pulcheriei Sturdza, din familia boierilor Sturzești din Moldova, nepoata voievodului Ioniță Sandu Sturdza. Rămasă orfană la o vârstă fragedă, copila a fost crescută de unchiul ei, Constantin D. Moruzi, care era proprietarul moșiei Dănuțeni de lângă Ungheni, Basarabia. Natalia călătorea frecvent la Iași, Viena, Odesa și Chișinău și într-una dintre vizitele în Austria l-a cunoscut pe viitorul soț, principele Milan Obrenovici al Serbiei.
Milan Obrenovici era născut în Moldova și a fost fiul lui Miloš Obrenović și al Elenei Maria Catargiu (cunoscută în Serbia ca Marija Obrenović/ Maria Obrenovici). La scurt timp după venirea lui pe lume, părinții au divorțat, iar la vârsta de șapte ani Milan și-a pierdut tatăl. Maria a primit custodia băiatului, dar curând a devenit amanta domnitorul Alexandru Ioan Cuza, căruia i-a dăruit doi copii, Sașa și Dimitrie, și a început să-și neglijeze băiatul provenit din prima căsătorie, așa că Milan să fie adoptat de către vărul său, Mihailo Obrenovici al III-lea, care devenise prinț conducător al Serbiei.
Natalia și prințul Obrenovici s-au căsătorit pe 17 octombrie 1875 la Catedrala de la Belgrad, iar cuplul a avut doi copii, viitorul rege Alexandru I, născut în 1876, și Sergei, care a murit la câteva zile după naștere, în 1878.
În 1882, la proclamarea Regatului Serbiei de către principele Milan, principesa Natalia a devenit regină, dar în 1888 cuplul a divorțat, pentru că blânda soție a aflat despre legătura lui amoroasă cu aventuriera americană Jennie Jerome, mama lui Winston Churchill, care era căsătorită la acel moment cu Sir Randolph Churchill. După 5 ani, în 1893, cuplul regal s-a împăcat și a cerut bisericii să le anuleze divorțul.
În 1889, după abdicarea regelui Milan, unicul fiu al cuplului, Alexandru, a devenit rege al Serbiei, sub numele Alexandru I. Noul suveran și soția sa, Draga Mašin, aveau să fie asasinați de organizația “Mâna Neagră” în 1903, pentru “atitudini provestice”, astfel că Natalia a rămas singurul membru în viață al dinastiei Obrenovici.
Regina și-a donat întreaga avere Universității din Belgrad, mai multor biserici și mănăstiri din Serbia, apoi s-a convertit la catolicism, s-a călugărit în anul 1903 și a lucrat ca infirmieră timp de mulți ani.
“Descoperită din întâmplare —şi ce întâmplare dureroasă – septuagenara care şi-a închinat viaţa bolnavilor, admonestând un vizitiu ce-şi bătea fără milă caii, a fost ea însăşi lovită de bruta de pe capră, fapt care a determinat un poliţist la încheierea unui proces verbal unde sora Natalia şi-a dat numele adevărat, un nume de tristă celebritate: Natalia Obrenovici. A fost apoi intervievată de un ziarist, iar la întrebarea acestuia, de ce nu-şi scrie memoriile, viaţa ei fiind o înlănţuire de evenimente din cele mai dramatice, sora Natalia, ex-regina Serbiei, care a suferit un martiriu fără seamăn, atât ca soţia a afemeiatului rege Milan, ca mama nefericitului rege Alexandru Obrenovici, cât şi din exilul ei parizian, replică nespus de simplu şi nespus de emoţionant: „Ca să-ţi scrii memoriile, trebuie să ai amintiri. Eu n-am nici una, le-am uitat pe toate, ca să pot ierta“.
Nu e aceasta oare suprema filosofie a vieţii? În loc să cultivăm cu pasiune grădina cu amintiri în care nu se poate, ca pe lângă trandafiri, şi aceştia îndeajuns de spinoşi, să nu fi răsărit şi otrăvitorul laur; în loc să răscolim mereu trecutul, zgândărind rănile abia cicatrizate, nu e mai cuminte să trecem cu tăvălugul uitării peste acel pământ producător de roade bune şi rele, să redăm sufletului prin uitarea a tot ceea ce a fost odată, virginitatea adolescenţei îmbinată cu înţelepiunea vârstei?
Regina Natalia Obrenovic la Paris
Darul cel mai de preţ al zeilor nu e nici nectarul, nici ambrozia, n-a fost nici focul lui Prometeu. Darul cel mai de preţ e apa Lethei, băutura miraculoasă care te face să uiţi şi să ierţi… Sora Natalia e una din puţinele femei care cunosc această taină binefăcătoare”, scria ziarul Dimineața în ianuarie 1930.
Fosta regină a încetat din viață pe 8 mai 1941 la Saint Denis, lângă Paris:
“A murit zilele trecute, la o vârstă de 82 de ani, văduva fostului rege al Serbiei, Milan Obrenovici. S-a stins din viaţă ca o umbră care se topeşte în lumina soarelui, în liniştea discretă a unei mănăstiri de maici din Paris. Ce perspective istorice și câte frământări omeneşti se ascund în lumina stinsă a acestei vieţi despre care vorbise odinioară cu pasiune şi interes lumea întreagă.
Natalia era o femeie rusă, fiică a unui colonel din garda palatului, născută sub soarele dulce al Italiei şi crescută în şcoala ortodoxă a României. La 1875, când Milan Obrenovici pune pe capul Nataşei coroana regalităţii sârbe, atmosfera palatului din Belgrad era plină de fantome şi pasiuni. Regele Milan al III-lea fusese asasinat de gloanţele unor complotişti pe o alee a parcului şi întreaga atmosferă a politicii statului era apăsată de amprenta destinului tragic în cadrul căruia dinastiile Obrenoviei şi Caragheorghevici îşi disputau titlurile legitimiste. Prinsă în vâltoarea acestei vieţi, Natalia nu reuşeşte să fie fericită în căsnicie şi nu îşi găseşte satisfacţie în regalitate. După treisprezece ani de domnie, Milan divorţează şi Natalia ia drumul pribegiei, în care după scurt timp o urmează şi regele, detronat de complotul generalilor. Destinul o aduce pe Natalia din nou în palatul din Belgrad ca regină mamă, lângă fiul ei, Alexandru, care ajunge rege la vârsta de treisprezece ani. Dar intrigile vieţii politice o alungă iarăşi în exil, regele Milan moare în surghiun şi peste capul lui Alexandru se lasă cea mai crudă sentinţă a poporului, atunci când este asasinat, într-o noapte ploioasă, împreună cu regina Draga. În literatura acelor vremuri, destinul acestei case regale a constituit el singur, fără intervenţia vreunui dramaturg de talent, o tragedie fără pereche în analele istoriei moderne.
Natalia a trăit din plin şi cu durerea ascunsă a pasiunii aceste evenimente şi în ziua în care trece la religia catolică şi intră în mănăstire, nu mai are ce aştepta de la viaţă. În grădina parfumată a mănăstirii glasul ei a devenit tot mai voalat, inima ei tot mai resemnată şi amintirile sângeroase, tot mai îndepărtate de pulsul actualităţii. În clipa în care a închis ochii, lumea în care a trăit părea un vis urât care, iată, se sfârșea.
Umbra ei s-a topit în lumină”.
*** Universul, iunie 1941
