Duiliu Zamfirescu, creatorul lui “Tănase Scatiu”

Duiliu Zamfirescu s-a născut pe 30 octombrie 1858, în comuna Plăinești de lângă Râmnicu Sărat și a fost fiul arendașului Lascăr Zamfirescu și al Sultanei, sora arhitectului Ion Mincu. Viitorul scriitor a urmat clasele primare și gimnaziale la școala din Focșani, apoi, din 1873, și-a continuat studiile la București, absolvind Liceul „Matei Basarab”. După obținerea licenței la Facultatea de Drept, a fost numit procuror supleant la tribunalul din Hârșova, un an mai târziu a devenit procuror la Târgoviște, apoi avocat și redactor, din 1882, la România liberă.

În 1885, scriitorul a dat concurs la Ministerul Afacerilor Străine și a obținut postul de atașat de legație clasa I. Apreciat în cariera diplomatică, Duiliu Zamfirescu a fost numit după scurt timp secretar de legație la Roma, funcție pe care a ocupat-o până în 1906 (din această perioadă a vieții sale au rămas formidabilele amintiri despre consecințele relației amoroase dintre tânărul prinț Ferdinand al României cu Elena Văcărescu). În 1890, pe când se afla în Italia, s-a căsătorit cu Henriette Allievi, fiica senatorului Antonio Allievi, cuplul având trei copii, Henrietta, Lascăr și Alexandru.

În 1906, Duiliu Zamfirescu a revenit în țară pentru a ocupa funcția de secretar general la Ministerul Afacerilor Străine, iar din anul 1909 a devenit reprezentantul României în Comisia Europeană a Dunării, cu grad de ministru plenipotențiar.

Prozatorul și jurnalistul Constantin Mille i-a făcut un portret fascinant, care ne dezvăluie o latură necunoscută a creatorului lui “Tănase Scatiu”:

“Când Duiliu Zamfirescu a debutat în literatură, era în epoca de secetă literară de după războiul de la 1877. Eminescu nu era cunoscut încă. Vlahuţă nu scrisese încă nimic, Coşbuc era încă copil. Nu aveam decât pe Alecsandri şi Bolintineanu, care, deşi mort, faima lui nu încetase. Pe lângă ei exista o mulţime de poeţi mărunţi uitaţi astăzi, printre cari putem cita pe Nicolae Scurtescu. Macedonski atunci debuta şi publica „Literatorul”. Dar cu o floare nu se face primăvara şi Duiliu Zamfirescu putea să stea alături cu autorul „Nopţilor” fără să-şi facă umbră unul altuia.

Aşa se explică faima lui Duiliu Zamfirescu, consacrat ca poet din prima zi când a apărut celebra lui „Harpistă“.

Cum, Paola, Sărmano, vii tu

din Miramare

Unde ai cântat în duo cu întristata mare

Suspinul unui val

Vii astăzi să-ţi duci harpa prin

orișice tavernă

De-ţi pleci frumoasa-ţi frunte pe

orişicare pernă

La orişicare bal.

E curios. Sunt scriitori care debutează cu o lucrare, devin celebri şi apoi orice ar face şi ce ar scrie, rămân autorul primei lor opere. Aşa s-a întâmplat de pildă cu Jean Richepin care s-a relevat cu volumul de poezii „La Chanson de Gueux”. Câte n-a scris el mai în urmă. Poezii, nuvele, romane, drame. Totul a rămas palid în umbră. Richepin va rămâne autorul cărţii lui cea dintâi şi „La Chanson de Gueux” va rămâne opera lui principală. Este astăzi academician, a renegat prima lui lucrare pentru care a fost condamnat ca atentator la bunele moravuri, dar orice ar face, nu se poate să scape de reputaţia că este autorul cărţii „La Chanson de Gueux”.

S-a întâmplat acelaşi lucru cu Duiliu Zamfirescu. Dar de la dânsul nu va rămâne o carte, ci o singură strofă din „Harpista” lui. Când a scris-o, avea 20 de ani şi moara în vârstă de 64. Dar din toate operele lui, poezii, nuvele, romane, nu va rămâne decât, cum am zis, primele strofe ale „Harpistei”:

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare

Unde-ai cântat în duo cu întristata mare

Suspinul unui val

Vii astăzi să-ţi duci harpa prin

orişice taverne

De-ţi pleci frumoasa-ţi frunte

pe orişicare pernă

La orișicare bal.

După Războiul Independenţei, a apărut în Bucureşti ziarul „România liberă”, de sub direcţiunea lui August Laurian. Era ziarul intelectualilor, al profesorilor. Şi Laurian, fiul celebrului Treboniu Laurian şi Ştefan Mihăilescu, primul său redactor, tot profesoratului aparţine… La „România liberă” scria tot ce era mai inteligent în Capitala ţării. Duiliu Zamfirescu, pe atunci tânăr, elegant, frumos, scria o rubrică „palavre”, un fel ca cronici rimate pe cari le iscălea „Don Padil”.

Rubrica aceasta era foarte citită. Mi-a rămas în minte o polemică în versuri cu poetul Nicolae Scurtescu, care şi el avea o rubrică identică nu-mi aduc aminte în care ziar.

*

Ca ziarist, Duiliu Zamfîrescu avea fel de fel de prieteni şi cunoscuţi. Cartierul general al tuturor oamenilor politici, al publiciştilor, al tuturor pierde vară, era cafeneaua „Fialcowski” din Piaţa Teatrului, unde astăzi este restaurantul „Elisée”. Un obişnuit al cafenelei era un tip al Bucureştilor căruia i se zicea Kneazul — Cantacuzino autentic de felul lui, dar boem incorigibil şi mai incorigibil beţiv. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată treaz. Caragiale, într-una din zile, când Kneazul, ca de obicei beat, îşi povestea spiţa neamului şi arăta că e rudă de aproape cu Ion Ghica, fostul bey de Samos, Caragiale, care avea replica uşoară şi spirituala răspunse:

— Fireşte el bey, tu bei.

Dar să povestim o anecdotă ai cărei eroi au fost Duilîu Zamfirescu şi Kneazul.

Era într-o duminică şi Duiliu poftise la dejun, la Iordache, pe Kneazul. Atunci Iordache era la modă, era birtul cel mai select. Şi duminica toate mahalagioaicele ţineau să dejuneze acolo şi să se arate în saloanele lui Iordache, care-şi transformase vechia lui baracă de scânduri, unde îl făcuseră celebru fleicile şi mititeii, într-o clădire frumoasă cu săli mari care există şi acum. Era pe timpul când Orăşanu dăduse fiecărui fel de bucate un nume fantezist, când o ţuică se numea „o idee“, cârnatul cu piele – „patrician” şi o căldare cu gheaţă – „baterie“ — denumiri care au rămas şi până astăzi.

Duiliu Zamfirescu nu putuse să aducă pe Kneazul în altă stare decât aceea obişnuită, adică beat turtă.

Începuse să-l necăjească, când Kneazul de astă dată se supără, se sculă în picioare și-i strigă lui Duiliu în gura mare:

— Duilă, mă jenez de dame, dar ți-aș spune… Și ce i-a spus nu se poate tipări…

Zgomotul mesei a încetat ca prin farmec, cucoanele au pus nasul în farfurie, Duiliu Zamfirescu nu știa pe unde să fugă, singur însă Kneazul se uita mirat de efectul vorbelor sale, mai ales că el luase precauțiunea să spună că „dacă nu s-ar jena de dame…”

*

Dar Kneazul a murit de mult, așa de demult că generațiunea actuală nici n-a auzit de numele lui. Duiliu Zamfirescu de-abia a murit, dar cei de astăzi îl cunosc mai mult în ipostasul academicianului, al omului politic, al prezidentului Camerii Deputaţilor.

Cred că am făcut bine să fac să reînvie figura lui Duiliu Zamfirescu de altă dată, când trăia la Fialkowski, în mijlocul boemilor, şi când lumea repeta primele strofe ale „Harpistei” care l-a făcut celebru:

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare

Unde-ai cântat în duo cu întristata mare

Suspinul unui val

Vii astăzi să-ţi duci harpa prin

orişice tavernă

Îţi pleci frumoasa-ţi frunte

pe orişicare pernă

La orișicare bal.

*** Const. Mille, Lupta, iunie 1922

Duiliu Zamfirescu a murit pe 3 iunie 1922, la Agapia și a fost înmormântat în Cimitirul Sudic din Focșani. Ziarul Lupta consemna la acel moment: “Alaltăieri a murit la Mănăstirea Agapia din judeţul Neamţ marele nostru scriitor Duiliu Zamfirescu. El plecase acum câteva zile cu o maşină într-o excursie în nordul Moldovei, însoţit de câţiva membrii ai familiei sale. Se oprise la Mănăstirea Agapia, unde, după primele ştiri sosite în Capitală, mâncând nişte ciuperci, s-a intoxicat. A murit după câteva ore de chinuri groaznice, în vârstă de 64 de ani.

Duiliu Zamfirescu s-a născut la 30 Octombrie 1858, în comuna Plăgineşti, judeţul R. Sărat. Încă de la 1885 a intrat în diplomaţie, devenind la 1888 secretar de legaţie, apoi ataşat la legaţia noastră din Bruxelles.

De la 1894, e ataşat la Roma, unde ajunge ministru plenipotențiar al României, iar în urmă, reprezentantul nostru în Comisia europeană a Dunării. După încheierea păcii, a fost comisar guvernamental în Basarabia şi ministru de externe.

Ştirea morţii lui Duiliu Zamfirescu a produs în Capitală o dureroasă impresie. Literatura noastră pierde în Duiliu Zamfirescu un romancier de seamă şi un talentat poet.

A fost preşedinte al Camerei sub cele trei legislaţiuni ale guvernului Averescu, dând dovadă a fi un orator și un politician plin de temperament.

*

Pentru valoarea operelor sale litere, Duiliu Zamfirescu a fost ales membru al Academiei Române, cu care ocazie a rostit un admirabil discurs de recepțiune în care făcea rechizitoriul poeziei poporaniste. Cel care răspunse poetului fu marele critic Titu Maiorescu.

Opera poetică a lui Duiliu Zamfirescu poartă sigiliul distincţiunei şi nobleţei “Pe Marea Neagră” este un volum cu fine şi clare viziuni, care dă pe faţă iubirea emoţionată a poetului de natură.

Dar Duiliu Zamfirescu este mult mai cunoscut ca romancier. A scris „Lumea nouă şi lumea veche”, „În faţa vieţii”, „Viaţa la ţara”, „Tănase Scatiu”, “În războiu”, „Ana”.

După toate probabilităţile, înmormântarea va avea loc marţi la Focşani, în cavoul familiei. La înhumarea rămăşiţelor pământeşti, un aghiotant regal va reprezenta pe suveran”.

Sursa:

Lupta (1922)