Nicolae Teclu s-a născut pe 11 octombrie 1839 într-o familie numeroasă de negustori braşoveni (mocani) care au susţinut moral şi material şcoala românească din oraşul de la poalele Tâmpei. Tatăl său s-a aflat printre cei care, în 1835, la îndemnul lui Simion Bărnuţiu, au înfiinţat “Casina Română”, unde, sub o formă mascată, se propaga ideea unirii tuturor românilor într-un singur stat.
Viitorul chimist a urmat școala primară şi primele clase de liceu în oraşul natal și îşi amintea mai târziu cu drag de dascălii pe care i-a avut în acea perioadă. A absolvit liceul la Viena, la vârsta de 18 ani și, pentru că avea înclinaţii pentru ştiinţele exacte, s-a înscris mai întâi la Şcoala Politehnică. Pentru că preferinţele sale oscilaseră încă din copilărie între ştiinţele exacte şi artele plastice, a plecat de la Viena la München şi apoi la Berlin, unde a terminat secţia de arhitectură a Academiei de Arte Frumoase. În acei ani s-a remarcat şi printr-un talent deosebit la gimnastică, domeniu în care a câştigat o serie de competiţii şi a obținut titlul de “maestru”.
După terminarea studiilor, s-a întors la Braşov şi ulterior a venit la Bucureşti, animat de dorinţa de a-şi pune cunoştinţele în slujba țării, însă nu a găsit nici înţelegere, nici sprijin. Revenit în orașul natal, între anii 1863-1869, a fost profesor la Gimnaziul Român din Braşov și a înfiinţat, împreună cu prietenii săi, o societate românească al cărei scop era de propagare a ideilor naţionale.
Decis să-şi schimbe specializarea, Nicolae Teclu s-a întors în 1869 la Universitatea din Viena pentru a frecventa cursurile practice de chimie generală şi analitică predate de profesorul Ernst Ludwig, audiind, în același timp, prelegerile de ştiinţe financiare, mecanică, fizică, mineralogie, botanică, zoologie, pedagogie, filozofie, precum şi de tehnologie chimică susținute de profesorul Redtenbacher.
Teclu a lucrat ca practicant voluntar la fabrica de hârtie a statului austriac, apoi s-a întors din nou în Ardeal, în speranţa că va putea contribui la crearea unei fabrici de hârtie, dar nu a primit nici un ajutor din partea autorităților.
Nici o încercare de a se stabili în ţară, la Braşov sau la Bucureşti, nu a avut succes, astfel că a fost nevoit să revină la Viena, unde a fost numit asistent al profesorului său, Ernst Ludwig, devenind în scurt timp adjunctul acestuia.
În laboratorul profesorului, a întreprins primele cercetări ştiinţifice care l-au făcut cunoscut in lumea oamenilor de ştiinţă, ocupându-se în special de probleme de chimie anorganică şi analitică, studiind compoziţii de meteoriţi, silicaţi, ape minerale şi structura anhidridei wolframice şi a sulfurii de stibiu, toxicitatea mercurului şi a arseniului.
De asemenea, a început primele cercetări privind studiul arderii, domeniu care l-a făcut cunoscut în lumea întreagă, a făcut numeroase experienţe şi a analizat flacăra becului Bunsen, pe care a descris-o apoi amănunţit, reuşind să explice procesele de ardere care au loc în diferitele zone ale flăcării.
În anul 1871, a preluat o a doua catedră, cea de chimie tehnică, la Academia de Comerţ din Viena, iar în 1880 a fost numit profesor definitiv al instituţiei. Aici şi-a continut studiile asupra flăcării, publicând numeroase lucrări în care au fost expuse rezultatele obţinute cu privire la compoziţia flăcării, forma şi natura ei în funcţie de cei mai variaţi factori. “Becul Teclu” construit după concepţie proprie, și-a găsit curând locul în toate laboratoarele din lume.
“Teclu, acel bărbat tăcut căruia nu-i plăcea să vorbească în public, dar nutrea o dragoste fierbinte pentru ţara şi poporul din care se trăgea, a fost o figură marcantă de intelectual pentru epoca sa, polarizând în jurul său tineretul român aflat la studii în Viena”. În volumul “Amintiri”, Ioan Slavici mai scria: “Mihai Eminescu asista şi la experienţele pe care Nicolae Teclu ni le făcea nouă, tinerilor români…, şi la deprinderile gimnastice, pe care tot sub conducerea lui N. Teclu le făceam”.
În anul 1877, meritele savantului au fost, în sfârşit, recunoscute în ţară, fiind numit membru corespondent al Academiei, iar în 1879 – membru titular al înaltei instituții, la secţia ştiinţă. Alegerea sa a fost, probabil, singura mare bucurie pe care a avut-o chimistul, pentru că dorinţa de a profesa la Bucureşti nu a avut nici un ecou la mai marii zilei.
Pe lângă elaborarea unui manual clasic de chimie, Nicolae Teclu a proiectat şi construit singur numeroase aparate de laborator, destinate fie scopurilor didactice, fie încercărilor științifice, cum au fost, de exemplu, regulatorul de debit pentru gaze, aparatul de determinare a intensităţii radiaţiei luminoase, aparatul pentru prepararea dioxidului de carbon lichid.
O preocupare mai veche a sa, studiul tehnologiei de fabricare a hârtiei, a fost materializată prin stabilirea unor metode analitice de determinare a calităţii hârtiei şi punerea la punct a unui procedeu de descifrare a semnelor de pe hârtia carbonizată, procedeu utilizat ulterior în criminalistică.
Marele savant s-a stins pe 13 iulie 1916, la vârsta de 77 de ani, la Viena, înainte de a apuca să vadă împlinirea visului său de-o viaţă: unirea Ardealului cu Principatele Române. Doctorul Lazăr Popoviciu a spus în discursul susținut la înmormântarea lui Teclu:
“Jalnici ascultători!
În timpurile acestea fără seamăn de grele, noi, românii din Viena, azi avem cu o durere şi supărare mai mult, fiindcă am pierdut pe unul dintre cei mai distinşi, veneraţi şi iubiţi membri ai coloniei noastre de aici.
Cine dintre noi nu s-a înduioşat de durere aflând că veneratul profesor Nicolae Teclu a trecut subit la cele eterne?
Până mai în zilele din urmă toţi îl ştiau sănătos, voios şi viguros pe acest simpatic bătrân cu înfăţişare profetică, iar acum iată că-l vedem aşezat în sicriu ca să-şi doarmă somnul de veci. Cuprinşi de jale şi cu adâncă veneraţie am grăbit azi toţi prietenii, cunoscuţii şi veneratorii, ca să dăm onorurile din urmă acestui vrednic fiu al neamului nostru şi acestei podoabe a corpului profesoral de la Academia de comerţ din Viena. Stând îndureraţi în preajma acestui coşciug, cuvine-se să ne reamintim, cel puţin în liniamente mai mari, cele mai însemnate faze din frumosul şi bogatul trecut al acestui merituos bărbat.
Din viaţa privată a acestui român de bine, daţi-mi voie să relevez că dânsul, ca cei mai mulţi adevăraţi savanţi idealişti, n-a muncit să adune averi pământeşti trecătoare, ci să lase posterităţii comori sufleteşti şi nepieritoare. Dânsul a fost o putere de muncă rară, fiindcă acest savant aproape până la ultimele faze ale amurgului vieţii sale zilnic a muncit în tăcerea tainică a laboratorului său.
Ca român şi-a împlinit în toată privinţa datoria faţă de naţiunea lui. Ştim cu toţii că dânsul este unul dintre iniţiatorii caree recunoscură necesitatea educării fizice, a contribuit la înfiinţarea diferitelor societăţi de gimnastică şi sport.
Ca membru al coloniei noastre, a fost unul dintre cei mai distinşi, care de la tinereţe până la adânci bătrâneţe s-a interesat de toate afacerile noastre şi a luat parte activă la toate momentele mai însemnate din viaţa noastră socială şi culturală. Mulţi dintre noi ne aducem bine aminte de prelegerile frumoase ce le-a aranjat pentru colonia noastră, dându-i ocazia să se iniţieze în ştiinţa tainică a chimiei.
Fie-i ţărina uşoară şi memoria binecuvântată!”
*** Gazeta Transilvaniei, iulie 1916
Pingback: Rotonda Scriitorilor din Cișmigiu - Dosare Secrete / June 30, 2023
/