Moartea lui Tudor Vladimirescu

Tudor Vladimirescu
DS TW

Tudor Vladimirescu s-a născut în Vladimirii Gorjului în jurul anului 1780, într-o familie de moșneni, și a învățat carte în limba greacă, în casa boierului Ioniță Glogoveanu din Craiova, care l-a făcut apoi pe tânăr, pentru că era isteț și descurcăreț, administrator de moșie, folosindu-l în afacerile de negoț.

„S-a întâmplat de l-am cunoscut, scria un adversar al său, Zilot Românul, si cu adevărat avea omul și duh firesc, și vorba lui puțină si totdeauna pe gânduri, și când îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă, scăpa câte o vorbă desperată asupra tiraniei“.

carturesti.ro

Imaginea comandantului de panduri ne este întregită de unul dintre căpitanii săi, Chiriac Popescu, care-l defineşte ca „om al războiului, îndrăzneţ şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curagios“.

Tudor Vladimirescu

Pentru un consul străin care l-a întâlnit, Vladimirescu era înzestrat „cu vitejie, cu talent militar si chiar cu geniu“. S-a păstrat și un portret al înfăţişării lui fizice: „om de statură mai înalt decât de mijloc, talia bine proporționată, fața blondă, mustața galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici slab, cu o mică bărbie, om nu urât: sta drept, țanţos, vorba brevă, răstită, şi după facultatea lui destul de elocventă, aer de comandant“; acelaşi martor, Ştefan Scarlat Dăscălescu, îl portretizează altă dată ca stând „drept ca un soldat“ şi fiind „serios, posomorât, vorba răpede, impozantă, dar puţină“.

Tudor Vladimirescu a devenit vătaf de plai, hotarnic, vechil în procesele ţăranilor, iar în 1814 chiar şi într-un proces al boierului Glogoveanu. Ridicat prin propriile puteri din rândul ţăranilor liberi în cel al micilor boieri, pandurul din Vladimiri a reuşit să-şi întocmească o stare materială bună și a fost un dușman al corupţiei care măcina în epocă societatea românească, scriind cu mândrie în 1812: „la nimeni nu sunt dator nici o para”.

Nemulţumit la un moment dat de o sentinţă, i-ar fi amenițat astfel pe boierilor din Divan: „Pe unde pun azi cucoanele voastre panglicile, vor pune într-o zi oltenii mei curelele opincilor” și, în 1815, îi scria boierului Glogoveanu: „Apoi din nechivernisirea stăpânilor țării noastre, vezi câtă prăpedenie ni se pricinuește! Ci vor lua plată dumnezeiască!” „Era vestit pretutindeni, îl caracteriza mai târziu aghiotantul său, de om drept, serios, aspru si câteodată crud”.

fashiondays.ro

Vladimirescu a asteptat mulți ani clipa temerarei încercări de a schimba statutul internațional al tării și restructurarea societății românești. Cel care declara „din ceasul când m-am născut, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii” nu se temea de nimeni şi de nimic. „Mie aşa mi se pare — scria la un moment dat — că de a grăi cineva şi adevărul, nu se va ruşina nici de Dumnezeu, nici de oameni, şi nici sluga de stăpân!”

Declanşată în același timp cu revoluţia eteristă, care urmărea eliberarea naţională a grecilor şi se sprijinea în Țările Române pe boierime, Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu s-a declanșat în momentul morții domnitorului Alexandru Şuţu.

Tudor, pe baza înţelegerii cu Comitetul de oblăduire alcătuit din trei mari boieri, a pornit din Bucureşti spre nordul Olteniei în noaptea de 18/19 ianuarie 1821 să ridice „norodul cu arme”, pentru a răsturna stăpânirea otomană. Ajuns la Târgu Jiu şi apoi la Padeş, a trimis emisari în satele plaiului Cloşani şi în ţinuturile vecine, cu misiunea de a strânge oameni, „făgăduindu-le slobozenie”. În faţa mulţimilor adunate la Padeş, pandurul a transmis o Proclamaţie prin care se adresa tuturor locuitorilor ţării „veri de ce neam veţi fi”, chemându-i la luptă împotriva boierilor: „Pe balaurii care ne înghit de vii, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?”

Prin conţinutul său, Proclamaţia a avut, în rândurile țăranilor, efectul unei declaraţii de război, iar îndemnul: „Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine. Nu vă leneviţi, ci siliţi în grabă cu toţii: care veţi avea arme, cu arme, iar care nu veţi avea arme, cu furci de fier şi cu lănci; veniţi unde veţi auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara. Că ne ajunge atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!” a însufleţit miile de ţărani care au alergat spre tabără, înrolându-se în „Adunarea norodului”.

În câteva zile, vâlvătaia revoluţiei a cuprins toată Oltenia, iar ţăranii care nu se înrolaseră în unităţile lui Tudor au atacat conacele şi moşiile boiereşti, au tăiat pădurile, şi-au împărţit bogăţiile și au ars registrele cu socoteli.

Pentru a nu lupta cu doi duşmani deodată şi a preveni o eventuală intervenţie otomană, Tudor i-a adresat sultanului o cerere prin care îşi afirma fidelitatea faţă de Poartă şi susţinea că revoluţia era îndreptată împotriva domnilor fanarioţi şi a marilor boieri “care au sărăcit ţara şi ne-au mâncat drepturile”.

Oştenii lui au pus stăpânire pe mănăstirile întărite din nordul Olteniei — Tismana, Strehaia, Motru, iar la începutul lunii martie, aflând de sosirea lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, la Iaşi, Tudor a părăsit tabăra de la Ţânţăreni cu cei 6.000 de pedestraşi şi 2.000 de călăreţi, îndreptându-se spre Slatina şi de-acolo către Bucureşti, luând, în același timp, măsuri pentru a împiedica intrarea turcilor în Oltenia şi fuga boierilor trădători spre Transilvania şi Focşani.

Pe 20 martie, sosit la Bolintin Vale, conducătorul revoluţiei s-a adresat printr-o nouă Proclamaţie „Cătră toţi locuitorii din oraşul Bucureşti” şi o alta „Cătră toţi locuitorii oraşelor şi satelor”, în care arăta: „Pricinile care m-au silit a apuca armele sunt: pierderea privilegiilor noastre şi jafurile cele nesuferite care le pătimesc fraţii noştri”, făcând în același timp apel la unitatea cu „norodul”: „Am socotit să vă chem pe toţi ca să vă uniţi cu norodul şi să lucraţi cu toţii dimpreună obşteasca fericire fără de care norocire în parte nu poate fi. Fraţilor, câţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile voastre sfânta dragoste către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam”.

În Proclamaţia „Cătră toţi locuitorii oraşelor şi satelor”, Tudor Vladimirescu spunea: „Şi înţelegând cu toţii duhul aceştii izbăvitoare lucrări, câţi sunteţi vrednici de a purta arme împotriva vrăjmaşului dreptăţilor ţării, veniţi să vă povăţuiesc datoriile ce aveţi de săvârşit, că aveţi să slujiţi ca nişte ostaşi numai pentru dobândirea dreptăţilor voastre, iar nu pentru vreo folosire de bani, căci şi eu şi toţi cei ce s-au înfrăţit cu mine slujim nu cu cuget de dobândire de bani, ci porniţi de râvna binelui ce aşteptăm pentru noi şi pentru copiii noştri”. Dar „să ştiţi, zicea el, că mare uşurinţă are să vi se facă, nu numai întru răspunderea dăjdiilor, ci şi întru toate celelalte dări şi orînduieli, (iar) jefuirile vor lipsi cu totul şi veţi înţelege înşivă scăparea robiei întru care v-aţi aflat până acum”.

Intrat în capitală, Tudor şi-a aşezat tabăra la Cotroceni, iar Alexandru Ipsilanti, care trecuse cu detaşamentul său de eterişti prin Moldova, la Colentina.

Stăpân aproape două luni în capitală, Tudor era singura autoritate ascultată de ţară. Grija lui de căpetenie era să dobândească „dreptăţile” pentru cele două Principate și cerea să fie „la un gând şi într-un glas cu Moldova, ajutându-ne unii pe alţii”, ca „unii ce suntem de-un neam, de-o lege”.

În timp ce oamenii răspundeau cu entuziasm chemărilor lansate de Tudor, boierii, pentru a pune capăt revoluţiei, au cerut ajutor Porţii, au organizat o serie de comploturi împotriva conducătorului revoluţiei și au pus la cale intrigi între Tudor şi Ipsilanti.

Tudor Vladimirescu

Având în vedere conflictul accentuat dintre revoluţionarii români şi eterişti și faptul că ţara invadată de otomani, Ipsilanti s-a retras în zona Târgovişte. Pe 15 mai, când turcii erau aproape de a intra în Bucureşti, Tudor Vladimirescu, trădat de boieri şi de unii ofiţeri eterişti, și-a ridicat tabăra cu gândul de a se retrage la mănăstirile întărite din nordul Olteniei. Pe 21 mai, pe când se afla la Goleşti, pandurul din Vladimiri a fost arestat de căpitanii eterişti Iordache şi Farmache, cu concursul lui D. Macedonschi şi al lui Hagi Prodan, ofiţeri în armata sa, şi dus sub escortă la Târgovişte, la Ipsilanti.

Supus interogatoriului şi torturii de către eteriştii dornici să se răzbune şi să pună mâna pe valorile ce se presupunea că le-a ascuns, Tudor le-a spus anchetatorilor: „Vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa morţii”.

În timpul nopţii de 27 mai, căpitanul Vasile Caravia l-a ucis pe viteazul revoluționar, apoi oamenii lui i-au tăiat trupul cu săbiile.

Tudor Vladimirescu

După Nicolae Popescu din Muşeteşti, ultimele cuvinte ale lui Tudor Vladimirescu către asasini ar fi fost: „Hoţilor şi tâlharilor, dacă sunteţi oameni vrednici, duceţi-vă şi vă bateţi cu turcii şi-i scoateţi din ţară, dară nu cu mine, un om dezarmat. Şi să ştiţi că trupurile voastre o să le mănânce câinii Ţării Româneşti şi paserile prin munţi”. După două zile şi nopţi de chin, călăul l-a întâmpinat „cu un satâr în mână“, iar el a mai putut să rostească în faţa asasinilor, „cu voce tremurătoare“, notează I. Fotino, doar o replică scurtă: „Omoară-mă, să scap!“ Şi punându-şi mâinile pe obraz, îndată fu decapitat de călău… Corpul lui a fost aruncat în groapa ce era deja pregătită şi acoperită cu pământ şi cu pietre“. După alte surse, trupul i-a fost aruncat într-un puţ părăsit. „Astfel a fost curmată, prin trădare, viaţa lui Tudor, fără nici o cercetare şi fără nici o umbră de formă de judecată”, nota ofițerul rus I. P. Liprandi.

Sursa:

Dan Berindei, Un om al revoluției

Tudor Vladimirescu
DS TW
No comments

leave a comment