HomeVizionariiScriitoriSecretul lui Mihail Sebastian (Felix Aderca)

Secretul lui Mihail Sebastian (Felix Aderca)

Secretul
DS TW

30 Mai 1945, ora 23

… De câteva ori am încercat să-mi însemn gândurile într-un «Jurnal intim», nu pentru a mă fandosi ca într-o oglindă, dinaintea propriei mele persoane, cât pentru a mă elibera de ele. Totdeauna am rupt filele începute. Sunt sigur că aceeași soartă o vor avea şi rândurile acestea, în care încerc să mă rup din penibilul, sinistrul cutremur al morţii lui Mihail Sebastian.

Peste o oră trec în ziua următoare a înmormântării lui. Deşi nu pot suferi şi mă revolt cu violenţă când trebue să trec printr-un spital sau cimitir, la cadavrul mutilat al tânărului meu prieten, am dat fuga împins de o putere care mă depășea. Eram dator să sufăr, să mă las torturat, mutilat — dacă s-ar fi putut — pentru o asemenea pierdere de care, fără să-mi explic de ce, mă simțeam parcă vinovat.

La capela unde dormea ascuns sub flori acest subtil, fermecător şi sensibil flăcăiandru, se adunase toată intelectualitatea, toată Capitala artistică. Nu lipsea nimeni din cei care trăim pentru un gând, pentru o simţire.

Fusese iubit, desigur, mult iubit, cu patimă—cine? un judecător de artă, în definitiv, când toţi ceilalţi măsurători de valori recoltează în lume numai priviri piezişe, ură şi năpastă.

Mă întreb dacă nu cumva felul morţii lui Mihail Sebastian — călcat de un autocamion în mod stupid la o răscruce a Bulevardului Maria în plină zi, cu vreo câteva ore înainte de a-şi deschide cursul la Universitatea democratică — a mobilizat familia noastră intelectuală, ameninţată de acelaşi pericol nevăzut; sau dacă nu cumva, prin prezenţa noastră a tuturor, voiam să ne răscumpărăm faţă de el, crunt nedreptăţitul, privilegiul neasemuit al existenţelor noastre care continuau.

Cei care nu l-au cunoscut şi cititorii de mâine se vor mira că plecarea tragică a lui Mihail Sebastian ne-a uluit, ne-a îngrozit, ne-a îndoliat în asemenea măsură, pe noi, contemporanii abatoarelor istoriei. Ei vor răsfoi paginile lui de critică, de natură încă analitică, fără expresia directă a unei cuprinzătoare viziuni estetice, cele două-trei cărţi de literatură beletristică, la nivelul valorilor cunoscute, cele trei piese, întâile lui glume din marele joc dramatic spre care năzuia.

Dar numai noi, cei care am trăit într-o strânsă comuniune cu el, ne dăm seama cât am pierdut prin pieirea bruscă a acestei primăveri, în care copacii își arătaseră numai florile.

Mihail Sebastian

6 Iunie 1945, ora 15

S-au împlinit în acest moment opt zile de la înmormântarea lui Mihail Sebastian, întâia comemorare. Nimic nu-mi uşurează sufletul. Port lespedea lui în mine, o simt cu fiecare pas. N-am mai scris nimic în acest Jurnal. E menit oare să fie Jurnalul meditaţiilor, convorbirilor mele cu el? Recitesc cuvintele pe care le-am rostit atunci, la căpătâiul lui, alături de sicriul oprit între copacii de curând înverziţi ai cimitirului — le caut din nou înţelesul, vreau să le retrăiesc ecoul de jale, plânsul meu care trebuia să fie numai stilistic:

«… Aduc ultimul salut celui mai nedreptăţit de soartă şi celui mai înzestrat dintre tinerii slujitori ai ideii de frumos din țara noastră. Acest maestru al gândirii critice care n-avea ieri mai mult de treizeci şi şapte de ani era deopotrivă preţuit de înaintaşi, de contemporani, de elevi…».

Când am ajuns aci, am ridicat ochii care s-au oprit asupra chipului tragic al mamei lui, palid în zăbranicul negru, cu ochii mari, halucinaţi, la celălalt capăt al catafalcului, uimită că durerea şi ţipătul ei erau preluate de un străin, pe care nu-l mai văzuse niciodată.

Şi am urmat cu glas gâtuit: «… Se socotea o făptură zămislită—cum spunea — de «peisagiul dunărean» — atât de lin, de gingaş, totuşi cu liniile atât de precise şi a trăit cea mai mare parte a scurtei lui vieţi pentru lămurirea tuturor expresiilor literare ivite în acest peisagiu.

Dar nesăţios de cunoaşteri, doritor de împliniri şi mai însemnate, Mihail Sebastian îşi propusese să ne ofere o vastă arenă de luptă şi întrecere, în care forţele noastre creatoare să poată arăta lumii adevărata lor vitalitate. Voia, nici mai mult nici mai puţin, prin studii de literatură comparată, să anexeze culturii române un continent aproape necunoscut. Şi astfel, în ultimii trei ani, cu viaţa ameninţată de o moarte tot atât de absurdă, Mihail Sebastian, fără a şti dacă-şi va putea duce lucrarea până la capăt, a scris pentru câţiva studenţi, cel mai vast şi mai cuprinzător studiu în graiul nostru asupra operei lui Shakespeare. Şi ieri încă, numai câteva ore înainte de începerea cursului, când se năpustea asupra lui un camion stupid, el Mihail Sebastian, era cu gândul poate la «Balzac şi timpul său», noul curs pe care trebuia să-l inaugureze la Universitatea liberă şi democrată.

Mihail Sebastian

Mangalia, 30 Iulie 1945, ora 16

Azi dimineaţă, în cort, pe plajă, am comemorat două luni de la înmormântarea lui Mihail Sebastian, în tăcere şi singurătate, cugetând la pricina morţii lui. A fost călcat şi strivit de un autocamion în viteză — şi se pare că frâna care trebuia să-l ocolească, s-a rupt. Că a fost surprins în mijlocul drumului, se putea întâmpla oricui. Dar autocamionul nu era o nălucă și nici nu înainta cu viteza luminii, ca Mihail Sebastian să nu se fi putut feri. N-a fost prins între două camioane, sau între un camion năvălit pe trotuar și zidul unei case.

De ce a stat locului? Un pas grăbit înainte, sau unul înapoi, i-ar fi salvat viaţa. De ce şi-a lăsat fiinţa, destinul la voia unui autocamion?… Poate că l-a oprit un gând, o lene, un moment de oboseală… Dar oricum!… Căci Margareta Sterian, care-l întâlnise numai cu o oră înainte, ni-l înfăţişează plin de vioiciune şi graţios, ca de obicei, grăbit căci trebuia să-şi inaugureze cursul de literatură comparată…

De ce nu s-a salvat? Această tulburătoare taină, Mihail Sebastian, ai luat-o cu tine în mormânt. Niciodată nu vom cunoaşte secretul morţii tale violente!

Mihail Sebastian

15 Septemvrie 1945, ora 10 seara

Cu o oră înainte de catastrofă, trebuia să inaugureze la Universitatea democratică un curs asupra sociologiei lui Balzac, Universitate fără diplomă şi cu studenţi benevoli, cel care-şi făurise un spirit şi o cultură pentru auditori de Oxford şi de Etton.

Asemenea nepotriveli de moment trebuie să-l fi contrazis, în acea tainică încăpere a cugetului în care nimeni, nici noi înşine, nu putem intra cu idei preconcepute, trebuia să-l fi sâcâit, să-l fi obosit. ÎI văd în închipuirea mea rămânând ades pe gânduri, la masă, cu un cuţit în mână, cu furculiţa oprită lângă buze sau în casa unor prieteni pe care deodată, absorbit în sine nu-i mai vede, sau pe drum, dinaintea unei vitrine oarbe, la o răscruce, cu privirile-n gol, fără a-și mai da seama unde se află, fără a mai auzi vuietul uniform al străzilor…

Astfel desigur l-a surprins autocamionul, când Mihail Sebastian se oprise în mijlocul bulevardului, lăsând să treacă în juru-i valurile fluviului urban.

— Cum pot să cred aşa ceva! striga nefericita mamă, aplecată asupra sicriului.

— Tocmai când viaţa i se deschidea largă şi nu mai era înnăbuşit, ameninţat de nicăieri! exclamă în panegiricul lui un camarad de luptă socială, la căpătâiul mortului.

Şi nimeni dintre noi, în ziua înmormântării, nu gândi că Destinul nu vine din afară, brusc, autoritar, absolut — ci că el e, de cele mai multe ori, o logodnă. O întâlnire din afară cu ceva dinăuntru.

Un pas, un singur pas înainte sau înapoi — și Mihail Sebastian ar fi și azi în mijlocul nostru. Dar acest singur pas, în clipa hotărîtoare, Mihail Sebastian n-a voit, n-a ştiut, n-a putut să-l mai facă.

Şi l-am pierdut pentru totdeauna…”

F. Aderca, Revista Fundațiilor Regale, octombrie – decembrie 1945

DS TW
No comments

leave a comment