“Într-o luminoasă zi de Mai, la amiază, l-am întâlnit în centrul oraşului pe prietenul Mihail Sebastian—ce ciudat îmi pare când, scriind Mihail Sebastian, trebuie să înţeleg că scriu numele unui defunct — era Marţi, 29 Mai 1945, pe la douăsprezece. Peste două-trei ceasuri avea să fie zdrobit de un automobil. Undeva, în oraşul acesta în care Mihai a trăit, a luptat, a suferit şi s-a bucurat, un om îşi împărţea cu rigurozitate timpul sau şi-l risipea în aşa fel încât să nu rateze sinistra întâlnire, misiunea sa înfiorătoare de-a curma viaţa blândului nostru prieten, a unei fiinţe deosebit de alese şi de înzestrate.
Ne-am încrucişat pe strada Regală; venea spre mine îmbrăcat într-un costum de vară verde deschis şi purtând în mână o servietă mare, neagră. L-am întrebat din ochi ce face, iar el, arătându-mi servieta, mi-a desluşit că are într-însa hârtii profesionale şi a adăugat: «Avocatură». Totdeauna am avut impresia că profesiunea aceasta pentru dânsul era sinonimă cu o constrângere. Am vorbit apoi de conferinţa lui de la sala Dalles despre Balzac. I-am spus zâmbind că eram mândră de el, că-mi plăcuse mult conferinţa. Acelaşi lucru i-l mai spusesem chiar acolo, în încăperea din spatele scenei unde mă dusesem să-l felicit, iar el ridicase din umeri, părând nedumerit. I-am amintit de asta şi l-am rugat să-mi explice gestul lui de atunci. «Aşa am făcut? Sunt uimit…» a spus.
«Sunt consternat», i-am luat-o eu înainte, imitându-l, căci întrebuinţa adeseori cuvântul acesta. «Da, chiar aşa, sunt consternat», a reluat el. «Adevărul e că eu nu vorbesc prea rău» — a fost prima şi ultima oară când l-am auzit pe Mihai convenind că are vreun dar — «Însă atunci parcă n-am izbutit să-mi încălzesc auditoriul, să comunic îndeajuns cu el».
M-am grăbit să-l asigur că e un fapt notoriu acela că vorbeşte excepţional de bine în public, strâns şi degajat în acelaşi timp, lucru ce i-a făcut plăcere, căci a zâmbit uşor, satisfăcut. Am căutat să-l conving că avusese o impresie greşită, căci urmărit cu atenţie cum fusese şi răsplătit cu aplauze atât de răsunătoare, nu se putea să fi avut un auditoriu indiferent.
Era firesc ca Mihai, după ani de tăcere silită, adresându-se din nou nemijlocit publicului românesc, să fie adânc tulburat. În sensibilitatea lui, acea regăsire avea preţul ei adevărat şi din cauza emoţiei i se păruse atunci că e mai puţin stăpân pe mijloacele sale decât de obicei.
Mi-a mai spus — fără să precizeze cauze — cât se simte de hărţuit, iar spre a nu-l încuraja în neliniştile lui, m-am arătat a nu-l crede în totul. (Era de altfel o metodă pe care el o întrebuinţa faţă de mine). I-am spus că exagerează cu douăzeci la sută şi că acele douăzeci i le doresc cât mai frumoase. Gluma mea a izbutit să-i aducă un zâmbet întreg pe faţă, iar la despărţire părea mai puţin preocupat, mai puţin sumbru ca înainte.
Nu demult fusese pe la mine şi mă certase din principiu pentru ceea ce numea el pesimismul meu, pentru ca să-mi mărturisească până la urmă că mă înţelege foarte bine, şi că nici el nu este altfel alcătuit. Stilul său de viaţă era un reconfortant exemplu de discreţie, cinste, probitate; în prietenie aducea încredere statornică, sinceritate deplină.
Despre pictura mea nu mi-a spus niciodată ceva banal sau dimpotrivă prea căutat; avea în faţa tablourilor mele tăceri aprobatoare, emoţionate, care mă întăreau; credea în ea cu generozitate, fără rezerve. A scris-o pe când făcea cronici plastice, şi dacă o spun acum este pentru a lumina încă o latură a prieteniei noastre, nu pentru a mă împodobi cu laudele sale, căci acestea rămân cu atât mai mult ale mele, cu cât nu le comunic.
Mai de mult îi desenasem o copertă pentru cartea lui: «De două mii de ani…». Pe un fond de glob terestru, deasupra unei dâre negre ca o prăpastie, două mâini transparente, firave, caută să se unească. Editura a dat desenul pe mâna nu ştiu cui, care i-a adăugat mici şănţuleţe legate anapoda de compoziţie, cuprinzând textul obişnuit, dar stricând ansamblul prin felul în care fusese încadrat. Mihai nu a dat atenţie acestui fapt neplăcut şi nici nu m-a prevenit ca să-l pot înlătura la timp. A fost foarte mulţumit de colaborarea mea; mi-a dat volumul cu o răscolitoare dedicaţie. Cu «De două mii de ani…» a avut mult de suferit. De la elaborarea cărţii şi până la tipărirea ei, multe se schimbaseră. Numai câte amânări a întâmpinat cu prefaţa…
Era, totuşi, mult mai expansiv pe-atunci; tineri eram şi nimic nu ne despărţea încă — pe noi, cei de la «Criterion».
Citesc într-o gazetă câteva rânduri în care domnul Anton Bibescu spune că momentele cele mai fericite din scurta sa viaţă Mihai le-ar fi trăit la Corcova, vara trecută. Nenumărate, fericite clipe de neregăsit am trăit noi, un grup de prieteni, din care făcea parte şi Mihai, de vorbă, în nesfârşite hoinăreli prin oraş, în minunata grădină a casei lui Mac Constantinescu şi a Floriei Capsali, de unde nu ne mai înduram să plecăm….
Citesc, şi-ntr-un sens aşa poate să şi fie, că viaţa lui Mihai a fost doar un început, că se aştepta încă mult de la el, şi-mi vine în gând că în timpul ultimei noastre întâlniri şi eu i-am spus asta. Dar, cu toată durerea că nu-l mai avem printre noi, ca să-şi crească opera şi să-şi împlinească viaţa, cred că, aşa scurtă cum a fost, viaţa lui Mihail Sebastian a fost un întreg prin desăvârşirea stilului ce a înţeles să-i dea, ca şi prin ceea ce a tipărit, sau, netipărit încă, ne-a rămas de pe urma lui.
O antologie a poeziei engleze la care lucrez îmi dă adeseori prilej să mă cutremur văzând cât de mulţi dintre cei mai aleşi au plecat la jumătatea drumului şi cât de întreagă, de rotunjită, este totuși opera lor, atâta câtă a rămas, atâta cât ogor au putut semăna.
Mă gândesc acum cât de nimerit ar fi ca domnul Camil Petrescu, domnia-sa anume, să se îngrijească de tipărirea operelor complete ale lui Mihail Sebastian. Această moştenire trebue neapărat să încapă pe mâini atente, conduse de o inimă caldă.
Întrebări izbucnesc cu mai multă violenţă la plecarea prietenului drag, iar el, cu bunătatea inimii şi limpezimea minţii sale, nu mai este lângă noi ca să ne ajute să le căutăm un răspuns. Să-l culegem din scrisul lui”.
Margareta Sterian, Revista Fundațiilor Regale, 1945
