Mihail Sebastian la Corcova (Anton Bibescu)

“Puţină lume e poftită la Corcova, căci nimic nu e mai de temut decât musafirul instalat într-un fotoliu şi bucurându-se, în tăcere, de toate comorile spiritului tău. Corcova este un loc unde trebuie să ştii cum să-ţi găseşti singur de lucru.

— Vino cu styloul d-tale, i-am spus odată lui Mihail Sebastian. Totuşi, am fost oarecum mirat de prima lui întrebare:

—Voi putea sta o lună aci, nu-i aşa?

Nu cred că n-aş fi primitor. Dar sunt umil; în privinţa aceasta, nu semăn cu o mătuşă de-a mea care, fiind întrebată despre o petrecere la care fusese invitată, a răspuns:

— A fost destul de reuşită, eram eu acolo.

Soţia mea şi cu mine eram cam îngrijoraţi: vom fi, oare, în stare să oferim invitatului nostru treizeci de zile plăcute? Îngrijorarea noastră fu de scurtă durată. Dimineaţa, fiecare şi-o petrecea lucrând. După amiază, Mihail Sebastian îşi îmbogăţea cunoştinţele sale despre Anglia şi despre literatura engleză, în lungile plimbări pe care le făcea împreună cu Elizabeth.

De la orele cinci până la ora culcării, Sebastian îmi citea ultimele scene dintr-o piesă pe care tocmai o scria (Steaua fără Nume), îmi dădeam multă osteneală să-i spulber îndoielile, căci era un om care cerea foarte mult de la sine însuşi. Alteori, îi dădeam să citească lucruri scrise de mine, pe care le aprecia cât se poate de judicios.

Zgârciţii nu ştiu că sunt întotdeauna păgubiţi, fiindcă singurii bogaţi sunt cei mai darnici, care se îmbogăţesc cu fiecare dar pe care-l fac. Mihail Sebastian era darnic. Nu voi uita niciodată nenumăratele intervenţii directe şi indirecte, pe care le-a făcut pe lângă Rebreanu pentru a-l convinge să-mi joace o piesă: «Quatuor». Intervenţiile nu reuşiră, îmi ceru, însă, cu stăruinţă să termin «Anna visează» şi «Cine e nebun?», piese pe care le prefera.

* * *

Prietenia noastră datează din 1932. Într-o zi i-am scris: «D-ta şi Martha Bibescu veţi avea de regretat foarte mult că nu m-aţi văzut mai des înainte de moartea mea»,

Îmi răspunse:

«Je n’ai besoin ni de votre disparition — ni de la mienne — pour savoir tout ce que je perds en ne vous voyant pas davantage. Je connais l’homme terrible, unique et fabuleux que vous êtes, et je sais que devous connaître c’est une des aventures psychologiques et humaines les plus passionnantes que m’aient pu arriver. Mais je travaille dix heures par jour à des choses idiotes que je déteste…».

Dacă am citat pasajul acesta — cu oarecare jenă — am făcut-o deoarece constituie un exemplu de felul cum Sebastian își re-crea prietenii: fiecare dintre noi avem un dublu al nostru mitic, pe care numai un Mihail Sebastian îl putea întrezări, el care era, în acelaşi timp, vizionar şi poet. Nimeni nu a ştiut să-şi iubească prietenii, ca el: Kahane, Al. Rosetti, Lucreţiu Patraşcanu, Radu Cioculescu, Aristide Blank, Tudor Teodorescu-Branişte, Comarnescu, Camil Petrescu, Şeptilici, Vişoianu. Acesta din urmă avu norocul să-i prilejuiască trei bucurii: într-o zi, îi dete veşti de la fratele lui; îl numi la minister, unde-şi îndeplini cu sârguinţă îndatoririle; în sfârşit, îi comunică o telegramă; i se trimeteau bani pentru o eventuală traducere în limba italiană a unuia din romanele sale.

* * *

Ducea o viaţă plină de mistere. Nu se cunoaşte numărul pieselor pe care le-a adaptat în mod strălucit fără ca numele lui să apară pe afiş. Avea o voinţă însoţită de o energie extraordinară: a vrut să înveţe englezeşte; după un an, vorbea curgător limba aceasta. Exista o contradicţie ciudată între fizicul său şi personalitatea sa morală. Avea aerul unui om blând şi slab. Era în acelaşi timp o conştiinţă şi o voinţă. Într-o zi hotărî că în loc să citească romanele contemporane proaste, să nu-l mai citească decât pe Balzac: o carte despre Balzac trebuia să fie rodul acestei hotărâri. Tot astfel, intimitatea lui cu Shakespeare trebuia să aducă un volum despre Shakespeare, şi sfârşise chiar o traducere a «Femeii îndărătnice», care sper că va fi jucată curând.

Am zis că viaţa lui era plină de taine. Nu se cunoaşte, spre exemplu, locul pe care-l ţineau ai săi în această viaţă. Dar eu ştiu că atunci când, pe timpul ocupaţiei germane, a avut prilejul să părăsească România, n-a plecat, pentru că nu voia să-şi lase familia fără apărare.

Aş da o idee inexactă despre prietenia noastră dacă aş ascunde faptul că deasupra ei, uneori, au trecut nori.

Într-o zi i-am reproşat, cu oarecare violenţă, că nu consacră mai mult din timpul său pieselor de teatru. Dar uşurinţa cu care le scria le scădea valoarea în ochii săi, de aceea se gândea cu mai mult drag la opere de critică şi la romane. Îmi reproşa mie că iubesc prea mult teatrul. «Ar trebui să-ţi scrii cartea despre Proust… Un martor ca d-ta n-ar trebui să tacă».

Într-altă zi, se supără pe mine pentru că, urmând pilda ţăranilor din Corcova, îmi comandasem sicriul. «Viaţa e făcută pentru d-ta, nu moartea». Din nefericire, moartea şi-a împlinit opera, a venit pe furiş ca hoţul din Evanghelie. Cei pe care îi iubeşti ţi-o iau înainte, lipsindu-te de toată bogăţia pe care viaţa lor ţi-o dădea. Sebastian era din prietenii aceia care ştiu să-ţi împărtăşească durerile, dar şi bucuriile, făcându-le astfel mai adevărate.

Sebastian nu mai este; Elizabeth, prezentă pentru mine, e totuși absentă. Corcova mea iubită e pe cale să dispară, și eu plec. N-am făcut rău să-mi comand sicriul”.

Anton Bibescu

Revista Fundaţiilor Regale, octombrie-decembrie 1945