Sanda Movilă, pe numele său real Maria Ionescu, s-a născut pe 15 decembrie 1900 la Cerbu, în județul Argeș, și a fost fiica unui mic negustor, Ion Ionescu, și a Mariei. Viitoarea scriitoare a urmat școala gimnazială și liceul la Pitești, iar în 1924 a absolvit Facultatea de literatură și filozofie a Universității din București,
După încheierea studiilor, a devenit funcționar la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, a frecventat Cenaclul Sburătorul și a colaborat la revistele “Curierul artelor”, “Lumea copiilor”, “Vremea”, “Revista Fundațiilor Regale”, “Adevărul literar și artistic”, “Viața Românească”, “România Literară” și “Luceafărul”.
Sanda Movilă a debutat în volum în 1925, cu versurile reunite sub titlul “Crinii Roşii”, urmate de romanele “Desfigurații” (1935) și “Nălucile” (1945) și mai târziu, după instalarea regimului comunist, a publicat “Călătorii” (1946); “Fruct nou” (1948); “Versuri” (1966) și romanele “Marele ospăț” (1947); “Pe văile Argeșului” (1950); “Viața în oglinzi” (1970).
În 1937, criticul literar Eugen Lovinescu o portretiza astfel: “Pe Sanda Movilă, rămasă tot Sanda Movilă (deşi e demult doamna F. Aderca) am cunoscut-o din începuturile Sburătorului, sub forma unei tinere studente venită cu un caiet de poezii iscălite cu pseudonimul Pieretta Delmonte (Delmonte a fost primul şi ultimul meu pseudonim, sub care, ca elev de clasa II-a al gimnaziului din Fălticeni, am colaborat la Lumea Nouă, ziarul socialist al lui Ion Nădejde). Tânăra scriitoare mă continua, astfel, după un pătrar de veac!
O fetişcană de-o șchioapă, cu un bogat păr de un roş venetian, cu glas alintat de copil răsfăţat. Poeziile îi preţuiau mai mult decât pseudonimul: poezii cu evantaiuri japoneze, cu prinţese extrem orientale, nostalgic îndrăgostite de prinţi nordici; totul graţios şi decorativ, acuarelă pe sidef, lucrătură în gherghef.
În căutarea altui pseudonim, s-a oprit la Sanda, parce que ca se portait, şi, după pilda veche, Movilă, fiindcă era mică. Rămasă printre noi, şi-a fixat locul pe divan, după bibliotecă, pentru a asculta, a visa sau şopoti în voie, la adăpost. Deşi hotărâte prin bună înţelegere dinainte, lecturile sale se lăsau totuşi precedate de laborioase tratative şi alintări protocolare, în urma cărora scriitoarea se retrăgea şi mai în fund, în dosul bibliotecii masive. Nevăzută, isbutea, în sfârşit, să nu fie nici auzită. Versurile i se amestecau astfel cu draperiile în acelaşi plan decorativ.”
*** E. Lovinescu, Adevěrul, februarie 1937
Căsătorită în 1928 cu scriitorul și gazetarul evreu Felix Aderca (Froim Zelig Adercu), pe care îl cunoscuse în 1922, la Cenaclul Sburătorul, Sanda Movilă a rămas apropiată de cercul lui Eugen Lovinescu și a continuat să publice articole, povestiri și nuvele în presa interbelică.
“Deşi ocup numai un mic apartament într-o frumoasă casă ce nu-mi aparţine, strada Sfântul Constantin este totuşi strada mea. De la numele ei de catedrală bizantină până la casele boiereşti, cu scări de piatră în față şi peluze tunse proaspăt, totul mi se pare pregătit pentru întâmplări dincolo de comun. Ea îşi preschimbă culorile şi atitudinile, după ceasuri şi anotimpuri. Seara, când mă întorc din oraş, mă pândeşte ca un apaş în dosul unui felinar. E într-adevăr tăcută şi misterioasă. Felinarele scunde pâlpâie luminile nesigure într-un joc de umbre geometrice. Se prelungesc şi se întretaie până sub balcoanele de fier dantelat ale casei din colţ.
De-a lungul palatului care împrejmuieşte grădiniţa de copii (ce râsete mici sparg aerul limpede al zilei, sub copac!) o umbră mare, cu paşi de pisică şi şapcă trasă adânc peste ochi alunecă suspectă. La o fereastră se aprinde o lumină, apoi se stinge. Cineva a oprit parcă trecerea automobilelor. Aşa cum stau toate nemişcate, aşteptând să se petreacă ceva, strada mea este nenaturală. Este o stradă lucrată în regie, îmi aminteşte strada atât de minunat meşteşugită de René Clair în „Sous les Toits de Paris”. Mă încadrez acestei sugestii şi încet, cu măsuri de prevedere zadarnice, mă fac una cu zidurile, alunec de-a lungul lor până la poarta mea. Aci mai arunc o privire speriată în dreapta şi stânga.
Cu mâna tremurătoare răsucesc cheia în broască, apoi încui repede pe dinlăuntru. Mă reped la fereastră. Privesc jos. Acum strada mea este alta. La casa din faţă s-au oprit două automobile. Doamne şi domni coboară gălăgioşi, cu pachete. În dreptul unui felinar, un grup de studenţi (după serviete) schimbă cursuri, sunt veseli. Un ucenic de croitorie duce mândru, la înălţimea capului, un costum nou, pe un umăr. Strada mea intră în normal, se integrează celorlalte străzi pentru ceasurile de odihnă şi de petrecere ale nopţii.
Ca o răsplată pentru jocurile sperioase ale serii, dimineţile, prin contrast, sunt vesele şi colorate ca o basma la gâtul unei fete tinere. Vara, nici o stradă din Bucureşti nu cred să răsune pe coarde atât de felurite. Nu trec tramvaie, nici autobuze. Deci “oltenii” au pentru glasurile lor o catedrală tăcută, plină de rezonanţe. De la micul vânzător, care strigă: Racii, racii, racii, ra! până la cel de cărbuni: cheops! cheops! De la gour-gello (iaurt) un stacatto perfect şi ga! ga! (gaz), la vânzătorii legumelor—gândiţi-vă câte legume are vara, numele fiecăruia deformat şi cântat pe toate tonurile!
Peste care, la ceasurile 6 dimineaţa, vocea tomatelor se răsboieşte cu a vinetelor, ardeii cu fasolea, mazărea cu varza şi cu măturile zbârnâie în urechile încărcate încă de vise, simfonia pitorească de afară, din care gospodina nu mai înţelege nimic.
— Mi se pare c-a strigat roşii.
— Nu, doamnă, conopidă.
— Strigă mazăre. Ai mazăre?
— N-avem. Avem ciuperci. Luaţi ciuperci!
Numai autorul „Paparudelor” şi al „înmormântării la Pătrunjel” ar putea traduce în puternicu-i humor muzical de viori, violoncele şi piane, această simfonie modernă, plină de stridenţe şi culoare. Pentru muzică, frumos subiect! Pentru urechile noastre neocrotite, pacoste.
Mi-amintesc că o după amiază întreagă de duminică s-a învârtit pe strada mea anul trecut un oltean, strigând cât îl ținea gura: Prune uscate. Dar dincolo de acest lucru care tulbură sau sporeşte farmecul străzii mele, după starea de spirit a fiecăruia, sufletul meu îşi lasă pe bucăţile-i de piatră în fiecare zi o fărâmă de viaţă.
Ea o amestecă, o macină cu a celorlalţi într-un mozaic anonim, pentru paşii urmaşilor noştri. Această fărâmă de viaţă, acest tribut al sângelui şi al nervilor mă leagă de ea ca de o fiinţă apropiată, căreia îi cunosc însuşirile, defectele, dar de prezența căreia nu mă pot lipsi.
Am locuit în strada Luterană opt ani. Dacă acum doi ani nu s-ar fi închiriat întreaga casă unui minister, şi azi aş fi acolo. Până acum un an, când spuneam cuiva „strada mea”, la Luterană mă gândeam, nu la Sfântul Constantin. Uneori visez că sunt acasă, dar tot la casa din Luterană. Nu am însuşirea să îndur uşor desrădăcinările, fie ele numai de locuinţă. Aş vrea să nu mai mă mut niciodată din strada Sfântul Constantin.
În fiecare zi îi descopăr un nou farmec, care pune o nouă verigă lângă cea din ajun. A trecut cineva pe „strada mea” într-o după amiază de vară, între ceasurile 2 și 6, când tot oraşul e toropit, pietonii rari, vehiculele oprite la umbră, în staţii, şofeurii somnolează la volan, casele cu storurile trase! Nu-l sfătuiesc! E o magie de aur lichid, fierbinte, peste sunetele în uşor falset ale pianului din spatele italianului cu bluză albastră. Tânguirea pe strada pustie îl va urmări cu otrava-i dulce multă vreme.”
*** Sanda Movilă, Adevărul, februarie 1937
La sfârșitul anilor ’30 și mai ales în timpul războiului, familia s-a confruntat cu mari probleme din cauza ascendiunii regimului legionar și, ulterior, din cauza politicilor rasiale impuse de regimul antonescian.
Monica Lovinescu, fiica lui Eugen Lovinescu, scrie, în volumul de amintiri “La apa Vavilonului” (Humanitas, 1999), despre finalul Cenaclului Sburătorul și despre rolul nefast al Sandei Movilă: “Fuseserăm „turnați” la celula de partid a scriitorilor (Sorana Gurian știa și numele turnătoarei: Sanda Movilă, scriitoare azi uitată pe drept, era soția lui Aderca, el, fără pată). Nu era decât un pretext sau picătura de apă. Cenaclul deranja prin orientarea estetică acum când la comuniști se pregăteau deja marile și neștiutele încă de către noi liturghii ale realismului socialist. Semne apăruseră deja că E. Lovinescu va fi persona non grata; Jebeleanu și Ieronim Șerbu (mai la curent cu linia de partid) evacuaseră în grabă din bibliotecă, rugându-mă s-o ascund cum știu mai bine, cartea tatei despre P. P. Carp (Biblioteca pentru toți) cu un final patetic împotriva Rusiei, final care, în afara unei amisiuni a lui Virgil la Europa Liberă, a și fost înghițit de uitarea obligatorie.
Deci Cenaclul a încetat, cu toate că ne aflam încă în anticamera comunismului. Ceea ce, cât trăise E. Lovinescu, nu se întâmplase nici sub legionari (e drept că nu stătuseră la putere decât câteva luni), și cu atât mai puțin sub Antonescu, deși tata era atacat de presa de extrema dreaptă drept “iudeo-cosmopolit”, iar Cenaclul ca fiind frecventat doar de “jidovi” și de “jidoviți”. Într-adevăr, porțile Cenaclului erau larg deschise tuturor scriitorilor, deci și celor evrei. (…) Din fericire pentru tata, în 1946 nu mai era de față spre a asista la închiderea definitivă a Cenaclului, anunțînd și alungarea lui din literatură tot pentru “spirit decadent”, de data asta însă ca “valet al imperialismului și al capitalismului”.
*** Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, 1999
Felix Aderca a încetat din viață pe 12 decembrie 1962, la București. Geo Bogza, care i-a fost prieten până la sfârșitul vieții, scria atunci în Gazeta Literară:
“Poet, eseist, romancier, dramaturg, critic literar, pasionat în cel mai înalt grad de problemele, dintr-odata multe și violente, ale secolului XX, Felix Aderca a început să scrie înaintea Primului Război Mondial şi n-a lăsat condeiul din mână până anul trecut, când o maladie a creierului, ivită în timp ce se afla la marea pe care o iubea atât, l-a obligat să părăsească lumea aceasta și masa de scris în plin elan creator, spre marea mâhnire a prietenilor săi, printre care aveam cinstea să mă număr.
În tot timpul vieţii sale, F. Aderca a fost un slujitor neobosit şi plin de fantezie al frumosului, creând, inovând şi teoretizând, trezind adversităţi, dar neplictisindu-şi niciodată cititorii. Polemicile lui, pline de o vervă scăpărătoare, cu promotorii curentelor obscurantiste şi retrograde au făcut bucuria tinereţii mele. Pururi în arenă, svelt şi agil ca un toreador, ani de zile F. Aderca şi-a îndreptat spada spre fruntea lată şi grea a tot felul de bivoli care aveau pretenţia ca totul să se pună de acord cu mugetul lor, inclusiv trilul privighetoarei.
Pasiunea lui F. Aderca pentru literatură a fost integrală şi exclusivă. El era un om al condeiului şi nu avea nici o altă veleitate în afară de scris. Mintea lui în continuă efervescență a animat multe dintre şedinţele „Sburătorului”. Secondându-1 o vreme pe Tudor Arghezi în redactarea “Biletelor de papagal”, F. Aderca a deschis scrisorile multor tineri cu nume necunoscut, entuziasmându-se de versurile trimise şi publicându-le imediat. Rareori am văzut un om în stare să se aprindă atât faţă de producţia unui tânăr şi să-l socotească dintr-odată confrate.
Mie şi multor altora ne-a făcut această cinste. Aflând, pe când era un scriitor consacrat, solicitat de editori şi de presa de mare tiraj, că eu şi câţiva băieţi de douăzeci de ani ne pregătim să scoatem cu „banii noştri de buzunar” o revistă ce de la început se anunța efemeră, mi-a propus numaidecât să vină în rândurile noastre.
Fără să-mi dau seama de ofensa pe care i-o aduc — fiindcă de fapt îl iubeam — i-am răspuns că revista o vom scrie numai noi, cei tineri, și nu bănuiam că peste ani și ani, când multe oboseli m-au încercat, aveam să-l invidiez pentru nepotolitul și tinerescul lui neastâmpăr.
În ultimii ani, depunând un mare volum de muncă, F. Aderca a întocmit o monumentală monografie a lui Goethe, înflorind trunchiul unei documentări riguroase și al unei interpretări originale, cu verva, fantezia şi umorul care-i caracterizează scrisul. În numărul de faţă, „Gazeta literară” publică un fragment din această lucrare. În acelaşi timp, editurile pregătesc retipărirea unora dintre scrierile sale. Celor care, tineri fiind, abia de acum înainte il vor citi şi îl vor iubi, le spun că dacă vreodată ar voi să-i aducă omagiul unei flori la mormânt, să o arunce în valurile Mării Negre. Fiindcă, după ultima lui dorinţă, cenuşa acestui scriitor fără odihnă a fost încredinţată, în sunetele muzicii lui Enescu, eternului sbucium al mării.”
Soția lui Aderca, poeta și romanciera Sanda Movilă, i-a supraviețuit opt ani, până pe 13 septembrie 1970. Radu Tudoran, bunul prieten al cuplului, își amintea la moartea ei:
“I-am cunoscut pe amândoi în aceeaşi zi, în casa de pe strada Luterană, un bloc rece, unde m-au primit cu multă prietenie. Totdeauna mi-au arătat prietenie după aceea, şi nu doar mie, şi totdeauna erau împreună. Au avut de înfruntat adversităţi, când unul, când altul, le-au împărţit pe din două. Au împărţit totul, şi bucuriile şi tristeţile, cu ce derivă din ele. I-a apropiat o pasiune comună pe care au cultivat-o toată viaţa. A scrie cărţi a fost raţiunea majoră a trecerii lor prin lume.
Dar s-ar putea spune că le-au scris ca să fie împreună şi că adevăratul sens al vieţii fiecăruia a fost să existe unul pentru celălalt. Dacă va fi trecut vreo neînţelegere printre ei, nu s-a văzut niciodată. Prima pe care am înregistrat-o a fost gravă şi definitivă. A început vara, la mare, unde ne întâlneam în ultima vreme ca habotnicii la biserică.
El se pregătea să nu mai fie; n-a mai fost curând după aceea. Se numea Felix Aderca. A lăsat în urmă o anomalie care a durat până deunăzi, când s-au regăsit în uniunea eternă. Ea se numea Sanda Movilă. Şi-a spus astfel împrumutând, ca scriitoare, un nume opus staturii.
Era o femeie micuţă, blajină şi inimoasă. N-am văzut-o încovoiată, n-am auzit-o jeluindu-se. Numele nu i-a adăugat nimic la înălţime, ci doar a creat un contrast în vreme ce inima, disproporţionată, până la a deveni extra-corporală, îl crea pe al doilea.
În zece ani, cât a supravieţuit, şi-a făcut toate datoriile, n-a încetat să scrie şi să rescrie, dar sensul vieţii ei pe acest parcurs a fost să cultive memoria celui fără de care nu putea fi. Sanda Movilă a ars ca o lumânare la mormântul lui Felix Aderca.”
*** Radu Tudoran, Fiindcă nu se putea altfel, Viaţa Românească, 1970
Zaharia Stancu își amintea atunci cum o cunoscuse:
“Ieri a fost înhumată la Bellu o scriitoare. Se născuse în 1900, în casa unor ţărani din comuna Corbu-Argeş şi în viaţa de toate zilele o chema simplu: Maria Ionescu. Am cunoscut-o în primăvara lui 1922, nu în salonul lui E. Lovinescu, unde aveam s-o revăd ani şi ani, ci în locuinţa modestă din strada Ştirbei Vodă unde trăia profesorul şi muzicianul Juarez Movilă care, pe vremea aceea, edita un săptămînal de teatru numit Curierul artelor. Proaspăt angajat la această foaie cu apariţie nesigură, făceam de toate: corecturi, expediţie, umblam prin oraş după colaborări.
Într-o zi, pe la amiază, uşa odăii în care lucram s-a deschis şi în prag şi-a făcut apariţia o fetişcană mărunţică, îmbrăcată în alb, ca primăvara, cu părul roşu şi cu obrajii puţini plini de pistrui. „Pe cine cauţi?”. „Pe domnul Movilă”. „Va veni de îndată”. Nici n-am apucat s-o poftesc să ia loc pe un scaun că patronul a şi venit. „Ce faci, Moviliţo? Ce mi-ai adus?” „O poezie, patroane, ce altceva aş fi putut să-ţi aduc?”.
Fetişcana s-a aşezat pe un scaun şi i-a întins domnului Movilă o foaie de hârtie. A citit-o cu glas tare. Pe urmă a exclamat: „Frumoasă… frumoasă… O publicăm pe pagina întâia, în primul număr”. A adăugat de îndată arătîndu-mă cu degetul: „Domnul… Poet în perspectivă”. Patronul i-a plătit Sandei Movilă poezia şi fetişcana a plecat. Vara a venit şi a plecat şi, dintr-odată ne-am pomenit că intrăm în zilele vinete ale toamnei şi în ploile ei nesfârşite.
Începusem să public la Adevărul literar şi-mi plăcea uneori, şi mai ales seara, să intru într-o cafenea pentru un ceas-două. În acea cafenea de pe Calea Victoriei, unde cânta faimosul Ciolacu, am revăzut-o pe Sanda Movilă. Venea acolo seară de seară cu prietenul, care i-a devenit curând soţ, scriitorul atât de preţuit în acel timp, Felix Aderca. N-a trecut mult de la începutul toamnei şi am revăzut-o la E. Lovinescu.
În zilele de cenaclu se aşeza sfioasă într-un colţ; tăcea, vorbea, inteligenţa ascuţită îi sclipea în ochi. A fost una dintre persoanele cele mai ataşate marelui critic. Debutase la Sburătorul cu versuri şi cu proză şi duminica era nelipsită din casa maestrului. Parca o văd alături de Bebs Delavrancea, alături de Ticu Arhip, alături de atâtea poetese sau prozatoare printre care strălucea cel mai mult Hortensia Papadat-Bengescu…
O lume din care puţini supravieţuitori au rămas, o lume care cu greu va fi înţeleasă de cei ce n-au cunoscut-o, o lume care se duce, o lume care pe mai mult de trei sferturi s-a şi dus. Sanda Movilă a fost până acum câteva zile una din ultimele poete ale Sburătorului, dacă nu ultima. Ce va rămâne oare din opera acestei scriitoare care vreme de jumătate de veac a ţinut condeiul în mînă?
Poate vor rămâne câteva buchete de versuri. Poate vor rămâne romanele la care a migălit ani şi ani. Poate va rămâne acea carte plină de zâmbete de copii şi de soare care se cheamă „Pe Văile Argeşului”. Stăm aplecaţi deasupra meselor noastre de lucru, zile şi nopţi, nopţi şi zile, uneori ani şi ani, alteori zeci şi zeci de ani şi scriem şi tot scriem. Ştim, desigur, cât loc ocupăm pe pământ, ştim şi cât loc vom ocupa în pământ. Nu ştim însă niciodată cât loc vom ocupa, sau nu vom ocupa în istoria literaturii noastre.
Draga noastră dragă Sanda Movilă, draga noastră dragă, de patru zile condeiul tău stă nemişcat lângă coala de hârtie albă de pe masa ta de lucru. Şi aşa va rămâne mereu… Aşa va rămâne mereu… Nemişcat!… Draga noastră, dragă… draga noastră, dragă…”
*** Zaharia Stancu, septembrie 1970
