“Zilele acestea a sosit la redacţie o scrisoare pentru L. Kalustian. Colaboratorul nostru, sau mai bine spus, în ciuda vârstei pe care o are, colegul de redacţie L. Kalustian a avut amabilitatea să ne-o arate. Spicuim din acea epistolă: „Mult stimate Domnule Kalustian, „Simple note” ce le publicaţi in «Flacăra» reînvie personaje de înaltă valoare ale trecutului. Grupajul de însemnări Mihail Antoniade mi-a amintit de omul minunat pe care l-am cunoscut cu mulţi ani in urmă. Vă mulţumesc pentru bucuria ce-o faceţi cititorilor şi-mi permit să adaug la portretul celui dispărut o „perlă” din amintirile acelui an 1944…
Iunie. Locuiam în parcul Bonaparte, fiind vecin spre sud cu vila familiei Antoniade situată pe aleea Zoe. Șirul bombelor a urmat o traiectorie rectilină, prima căzând in curtea casei Antoniade, iar următoarele în strada Paris, distrugând casa Zapisescu. Sub efectul bombei şi a suflului, zidul exterior al casei Antoniade dinspre curte s-a răsturnat (parter şi etaj). Mihai Antoniade era rănit şi internat la spital. Cum dispuneam de mijloace de lucru, am pornit imediat la refacerea zidului de cărămidă. După scurt timp l-am regăsit pe Mihai Antoniade în dormitorul de la etaj, într-un frumos pat florentin. Era foarte bolnav de ficat. În ciuda bolii, primea pe toată lumea care îndrăznea să-i calce pragul casei fermecându-i cu verva sa. Se discuta istorie, literatură, filozofie, despre arte plastice… Mi-a spus într-o zi despre un lucru ce-l obseda: camera ce-o ocupa avea un tavan in bolţi încrucişate ale căror diagonale marcau un „centru” ce nu corespundea axului camerei şi ferestrei. Am putut să-l conving uşor că la execuţia clădirii, din cauza unei erori de trasare, camera nu era perfect dreptunghiulară, diagonalele inegale impuneau un centru fictiv deplasat cu câţiva centimetri. Acest lucru Mihai Antoniade îl simţea de câte ori se urca în pat şi privea tavanul. După ce i-am explicat in termeni inginereşti întreaga problemă care l-a măcinat ani în şir, Mihai Antoniade a râs şi mi-a spus: “Acum pot dormi liniştit… Acesta era Mihai Antoniade…
Cu distinsă stimă, Inginer Emil Prager, născut in 1888“
În scrisoare era trecut şi numărul de telefon. Mărturisesc că, după citirea scrisorii L. Kalustian era foarte emoţionat. Poate niciodată nu-l văzusem aşa de frământat. A încercat de câteva ori să formeze numărul de telefon. Şi încă o mărturisire: cel care semnează aceste rânduri este de profesie inginer constructor. De foarte multe ori am învăţat după cărţile lui Emil Prager, îl ştiam ca un Titan al construcţiilor. Până la urmă, L. Kalustian a avut curajul să formeze numărul de telefon până la sfârşit. La celălalt fir: Emil Prager. Cei doi, după ce şi-au dat bineţe, parcă cunoscându-se de când veacul, au fixat o întâlnire pentru a se vedea. Pentru marţi, orele 18 şi treizeci de minute. . .
Un coleg de redacţie, auzind întreaga poveste, mi-a spus doar atât: Invitat, neinvitat, te duci şi tu acolo. Fără să ştie Kalustian. Le faci o surpriză. Vezi ce pot discuta doi oameni, unul născut la sfârşitul secolului trecut, iar celălalt la începutul acestuia.
La ora 18 şi treizeci de minute urc scările până la etajul trei al unui bloc de pe strada Cosmonauţilor. La uşa apartamentului, L. Kalustian.
— Ce cauţi aici?
— Sunt şi eu aşteptat.
Ne-a deschis uşa celebra artistă Elvira Godeanu, soţia inginerului Emil Prager. Ne-a poftit înăuntru. După câteva clipe a apărut şi Emil Prager. L. Kalustian a înmânat gazdei un pacheţel care făcea să se ghicească nişte prăjituri cumpărate de la o mare cofetărie bucureşteană.
— Iertaţi-mă, doamnă, sunt florile lunii acesteia. Cu florile vă rămân dator. Cu altă ocazie. Florăria era închisă. (apoi, spre el) Dacă cunosc blocul? Desigur. N-a fost terenul Lahovary? Așa-i. Am cunoscut în acest bloc o fată pe care, mărturisesc, o iubeam. O chema… Da, Elena Zănescu. Câți ani or fi de atunci? Cam jumătate de veac. Cum mai trec anii. Fumaţi?
— Desigur. Dar numai vara. Ţigări de foi pe balcon. Şi cum nici vara n-a venit şi nici măcar primăvara nu se simte — nici eu n-am început încă, anul acesta, să fumez. Ce vreme ticăloasă. Sunt babele pe vechi. Domnule Kalustian, eu te citesc de ani şi ani de zile. Sunt abonat la „Flacăra”. Ce-i drept, ochii s-au cam închis. Citesc şi scriu sub lupă. Dar de lăsat nu mă las. Citesc şi scriu… Scriu şi citesc. Multe lucruri pe care le scrii, domnule Kalustian, eu le cunosc și le-am trăit…
— Ei, dacă suntem contemporani…
— Matale, gazetarule, eşti mai tânăr. Eu sunt născut în ’83. Uite, eu sunt de modă veche. Stau cu bascul pe cap şi în casă. Ce să-i faci! Aşa m-am obişnuit.
— M-a impresionat foarte mult scrisoarea pe care mi-aţi scris-o. Dar nu cunosc câteva amănunte. Am discutat şi cu Dora Antoniade. La ce bombardament a căzut casa? Ea nu mai știe exact.
— Păi, bombele au căzut în șir. Nu venise eliberarea. Mihai Antoniade o aștepta, ca, de altfel, noi toti, ca pe o sărutare de mamă. Îți spun eu sigur, era în iunie.
—Că veni vorba. Mama dumneavoastră n-a stat pe la Mecet, în casa aceea cu garaj?
— Da. Eu am făcut casa. Mama s-a prăpădit în ’38. Câte ştii despre mine. Cum nu ne-am cunoscut până acum!? Mi-a plăcut, domnule Kalustian, când ai început serialul. Mica Românie a dat totdeauna mulţi oameni mari în toate domeniile. Să dea Dumnezeu ca şi România de astăzi să dea oameni tot la fel de mari. (…) Dumneavoastră, tinere, ce vă notaţi? Sunteţi de la „Flacăra”? (…) Dacă publicaţi ceva, vă rog, înainte de apariţie, să-mi arătaţi şi mie. V-am spus: eu sunt de modă veche. Spune, domnule Kalustian, ai scris şi de Dimitrie Gusti.
— Ministrul instrucţiunii publice? Am scris. L-am şi criticat. (…)
— Îmi amintesc când a făcut Muzeul Satului, prin ’35 – ’36, uite nu mai ştiu exact anii, mi-a cerut, pentru a ridica biserica pe care o adusese din Maramureş, o schelă şi-o macara. O schelă din lemn. Dar biserica era toată din lemn. Lemnul reprezenta, în sine, o schelă. I-am trimis, ţin minte, un bun dulgher. În patru zile a ridicat biserica. S-a bucurat, dar s-a şi mirat foarte mult: cum un singur dulgher a putut să ridice biserica? Hai să-ţi spun una pe care cred că n-o cunoşti, cu bietul Delavrancea. Pe vremea când era pus de Brătianu ministru de industrie şi comerţ, în timpul tragicului refugiu de la Iaşi din ’17. O să mă-ntrebaţi: de ce am spus bietul Delavrancea? Fiindcă rolul lui cel mai important consta în a aproba trei metri de stofă kaki din fondurile armatei civililor dezbrăcaţi. Din când în când, conform funcţiei, trebuia să semneze diferite brevete de inovaţii. Odată, ştiu precis lucrul acesta, i s-a prezentat, printre altele, şi dosarul pentru aprobarea şi brevetarea cămăşii pantalon cu închidere ermetică la mâneci. Delavrancea nu a înţeles exact despre ce este vorba. Când a întrebat, cineva din sală a spus că este vorba despre un felde combinezon. Atunci, Barbu Delavrancea a întrebat: dacă fac şi eu o cămaşă care se închide la spate îmi daţi pe ea brevet?
— Nu ştiam povestea. Are o tentă de umor trist. Spuneţi-mi, l-aţi cunoscut pe Saligny?
— Haideţi să vă arăt recomandarea lui. Ce scrie aici? „Regatul României. Ministerul de război. Avem onoarea a vă face cunoscut că, în urma recomandaţiunei noastre, sunteţi detaşat provizoriu prin deciziunea ministerială nr. 113 din 13 noiembrie 1915 din Direcţiunea Generală a porturilor şi căilor de comunicaţie pe apă Şef de secţie la Direcţia Materialelor şi Instalaţiunilor noi în serviciul acestei Direcţiuni…“ Semnează Anghel Saligny… L-am cunoscut bine, în ciuda faptului că avea 61 de ani când ne-am întilnit, şi eu doar 27, m-a apreciat foarte mult. Din multe puncte de vedere mi-a deschis ochii şi mi-a îndrumat paşii. Mi-a acordat întreaga sa încredere. Am avut foarte multe de învăţat de la el…
— Ce voiam să întreb— pe Gogu Constantinescu l-aţi întâlnit prin viaţă?
— L-am cunoscut în 1917, la Iaşi, când se pregătea să plece la Londra. A plecat cu un chimist. Mi se pare Roşculeţ, cel care a făcut solidificarea benzinei. Introducea un fel de cărămidă gelatinoasă în lampă şi ardea. Credea c-o să cucerească vestul. Dar n-a fost aşa. Acolo i s-a spus: toţi combustibilii sunt solizi. Unul este lichid şi pe acela să-l solidificăm? Şi aşa s-a terminat cu benzina solidă. Multe ciudăţenii s-au întâmplat cu multe inovaţii ale românilor plecate spre hrăpăreţe zări străine. Aşa a păţit şi Gogu Constantinescu. Fără să supăr pe nimeni, spun cu mâna pe inimă că tot acei hrăpăreţi străini au îngropat multe dintre invenţiile savantului român.
— Este vorba despre problema sonicităţii?
— Desigur. Şi multe alte lucruri. S-a spus, într-o perioadă, că omenirea nu era pregătită pentru ceea ce inventa Gogu Constantinescu. Poate cunoaşteţi descoperirea, pe care eu o consider, fiind constructor, epocală, acel calorifer cu apă rece. O ţeavă este strangulată având apă sub presiune. Este introdus un vibrator sonic. Apa, fără nici o altă sursă de energie, ajunge până aproape de temperatura de topire a metalului. Mi-a ajuns la urechi următoarea explicaţie: cine işi face calorifer cu apă rece? Apoi, problema automobilului sonic, idee ce revoluţiona întreaga industrie constructoare de automobile din lume, după părerea mea, special a fost îngropată. Aş putea să vă spun foarte multe lucruri… L-am revăzut pe Gogu Constantinescu în ’61, când a fost sărbătorit de Academia Română cu prilejul împlinirii vârstei de 88 de ani şi când i s-a înmânat titlul ştiinţific de „Doctor Honoris Causa” de către Institutul Politehnic din Bucureşti.
— Dacă nu mă înşel, cu acel prilej aţi şi rostit o cuvîntare. Aşa-i?
— Nu atunci. În ’61 ne-am regăsit. Anul trecut, la Congresul de ştiinţă şi tehnologie, când s-au sărbătorit o sută de ani de la naşterea sa am fost invitat să susţin o conferinţă în limba franceză. Să vă citesc două fraze, dacă nu vă plictisesc, şi să vă cer o părere ca specialist.
— Vă rog.
— Iată ce am spus: „Afirmând variatele aspecte ale logicii raţionale, el credea că inginerul trebuie să fie un constructor, iar ştiinţa să rămână slujitorul lui. Moştenirea pe care Gogu Constantinescu o lasă tehnicii mondiale a depăşit, în numeroase cazuri, capacitatea de absolvire a epocii în care a fost creată: ea rămâne un bun universal şi un stimulent de muncă şi creaţie pe drumul spre adevăr şi util, deschis de şcoala şi gândirea românească. Viitorul va arăta în ce măsură ideile sale de transformare a energiei vor putea găsi şi alte aplicaţii practice în concurenţă cu progresele tehnice contemporane“.
— Superbe cuvinte!
— Ei, dacă am face un inventar, mai toată lumea noastră a dispărut. Asta-i viaţa. Se duce… (…)
— Doamnă Elvira Godeanu, ce vedetă mare aţi fost! Îmi amintesc, am văzut „Casa Hervey”. Ce mare spectacol. O sărbătoare… Cred că am văzut cea mai grozavă Coană Joiţica interpretată de dumneavoastră.
— Ehei, în ’38! Vă mai amintiţi… M-a chemat, parcă văd şi acum, Camil Petrescu, directorul Teatrului Naţional şi mi-a spus să iau rolul. Maria Ciucurescu mi-a spus să nu mă ating încă de rolul acesta. M-am dus la Camil Petrescu şi i-am spus că dacă nu mă lasă-n pace, îmi dau demisia. Imediat am plecat la mare. În tren, doi bărbaţi m-au recunoscut. Uite că nu mai ştiu cum îi mai cheamă. M-au întrebat de ce sunt supărată. Le-am spus că din cauza Coanei Joiţica. Atunci unul dintre ei mi-a zis: Dar când vreţi să-l jucaţi? Când o să fiţi mai rotundă? Coana Joiţica era aşa ca dumneavoastră, o femeie fermecătoare. Când m-am reîntors de la mare m-am dus direct la Camil Petrescu şi i-am spus că accept rolul. Aşa s-a născut Coana Joiţica interpretată de mine… Am lucrat foarte bine şi cu Sică Alexandrescu. El a schimbat linia. Dădea nerv şi culoare. Teatrul era bombardat, dar, noi de jucat, tot jucam. Şi sub direcţia lui Stancu am lucrat excepţional. Apoi, cu Soare, cu Vraca, Mihai Popescu, Tony Bulandra, Bălţăţeanu…
— Ce generaţie mare! Simt tot Teatrul Românesc gravitând în jurul dumneavoastră….
— Lăsaţi astea. Vă place cafeaua? Este făcută după o reţetă pe care o ştiu de mult. O să vă invit o dată, la vară, când o să fac şi îngheţată.
— Vă mulţumesc, Coană Joiţica… Mă scuzaţi, doamnă Elvira Godeanu. Desigur. Să vă dau şi numărul meu de telefon. Să mă sunaţi de câte ori doriţi. Vă mărturisesc, mi-a făcut mare plăcere. De mult n-am mai discutat atâtea lucruri interesante. Mă iertaţi de deranj.
Şi L. Kalustian s-a îmbrăcat tacticos, şi-a luat geanta plină de amintiri de care nu se desparte niciodată, şi-a pus fularul şi căciula, a mai salutat o dată pe cei doi locatari din strada Cosmonauţilor, şi a dispărut în ploaia măruntă şi lipicioasă ca o amintire de la început de veac. Nu însă înainte de a-mi spune: „Mâine dimineaţă ne vedem la redacţie. Noapte bună!”
*** Sorin Postolache, Flacăra, 1982
