Alexandru Bogdan-Pitești s-a născut pe 13 iunie 1870 la Pitești și a fost o figură controversată a începutului de secol XX. Se pare că după tată ar fi fost albanez, iar din partea mamei ar fi avut urmași în familia boierească a Baloteştilor. În epocă i se spunea “Castelanul de la Vlaici”, după numele unei frumoase moşii pe care o avea în judeţul Olt. Bogdan-Pitești a crescut într-un colegiu catolic, a încercat să urmeze Medicina la Montpellier, după aceea s-a înscris la studii de Litere şi Drept la Paris, fără să le termine, a fost expulzat din Franţa cel mai probabil pentru un furt de velocipede, și-a căutat norocul în Elveția, dar în cele din urmă a fost trimis în țară.
Mecena al artiștilor, gazetar, eseist și poet, amic cu Ștefan Luchian, Nicolae Vermont, Al. Macedonski, Mateiu Caragiale și tânărul Tudor Arghezi, în 1896 a întemeiat Salonul Independenților, după modelul „Salonului Societății Artiștilor Independenți” din Paris, iar în 1898 a fondat „Societatea Ileana”. Alexandru Bogdan-Pitești a fost de mai multe ori arestat și depus la Închisoarea Văcărești, a pretins că este coborâtor al boierilor Bogdănești și fiu nelegitim al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a colaborat cu ocupantul german în anii Primului Război Mondial și s-a stins la București, pe 12 mai 1922, la vârsta de 51 de ani, lăsând în urmă o colecție fabuloasă de opere de artă care s-a risipit după moartea lui.
“Acum douăzeci şi cinci de ani, scria Const Mille în ziarul Lupta în mai 1922, a apărut pentru prima oară în Bucureşti figura lui Bogdan-Pitești. Era o înfăţişare decorativă, cu mustaţa şi barbişonul în vânt, cu înfăţişarea de om frumos şi simpatic. El avea ce e drept un trecut cam tulbure, deşi era încă tânăr şi ar fi putut să nu aibă trecut. Fusese expulzat din Elveţia şi Franţa. El pretindea că această expulzare se datoreşte părerilor lui anarhiste. Mulţi însă afirmau că anarhismul lui nu era cu nimic vinovat sau cu foarte puţin, în aceste măsuri luate contra lui. I se puneau în sarcină câteva infarcţiuni la codul penal, infracţiuni însă îndoielnice. Guvernele elveţian şi francez, neputându-l pedepsi, l-au expulzat. Această chestiune n-a putut fi rezolvată, s-a trecut peste ea, şi Bogdan-Pitești, în prima fază a vieţei lui, a fost primit cu braţele deschise de către societatea noastră, foarte tolerantă de altfel, şi de oamenii de litere şi de artişti, pe atunci foarte puţini, şi boemi ca şi Bogdan-Pitești.
Cu ce trăia el? Cine întreabă la noi de aşa ceva? Se ştia că familia lui are o moşioară în judeţul Olt, la Vlaici, din care dânsul mâncase cea mai bună parte şi pe lângă partea lui, şi partea mumei sale. Dar aceasta nu scobora întru nimic reputaţia lui în ochii societăţii, căci, slava Domnului, decavaţi de felul lui Bogdan-Pitești, erau şi sunt sute şi mii.
Se formă clar în jurul lui un grup literar și artistic din care mai târziu ieşi Societatea „Ileana”. Sub auspiciile lui şi cu a lui cheltuială, apăru revista cu acelaşi nume, revistă la care colaborau cu penelul şi peniţa Vermont, Luchian, Basarab, Artachino şi alţii, iar cu condeiul Ioan Bacalbaşa, arhitectul Ştefan Ciocârlan, o fire artistică care a dispărut de mult din lumea artelor, Cincinat Pavelescu etc…
Opera mai de seamă a grupării a fost aducerea în ţară a lui Sar Peladan, ca să fie un ciclu de conferinţe. Sar Peladan îşi luase numele de Mag şi, pentru ca să reuşească, îşi luase o înfăţişare specială, care atrăgea privirile. Cu toate acestea Sar Peladan era un desăvârşit artist, un critic de artă excelent. El fundase salonul Croix Rose, ca scriitor scrisese multe romane fantastice.
Sar Peladan a fost gustat ca conferinţiar de publicul nostru snob şi asta a pus oarecum în evidenţă revista Ileana şi pe Bogdan Piteşti, care a jucat rolul de amfitrion al scriitorului francez.
Dar până atunci faima lui Bogdan Piteşti era modestă. Lumea îl considera ca pe un om extravagant, care voia să se lanseze prin aceste aere de om ciudat, nedisciplinat, care avea oroare de ordinarul vieţii şi tot aşa oroare de guler scrobit, căci el veşnic arbora o eșarfă în jucul gâtului Atât şi nimic mai mult, afară de colportarea unor zvonuri asupra moravurilor sale. Dar cine să ridice perdeaua vieţii cuiva?
Dar iată că izbucni deodată un mare scandal. Mai mulţi indivizi se plânseră la parchet că au fost escrocaţi de directorul Ilenei, Bogdan Piteşti făgăduindu-le că le va da posturi de casieri, de administratori, de încasatori, şi mai ştiu eu ce la revista lui, le încasase garanţii pe care nu le mai putea da înapoi. Directorul Ilenei a fost arestat şi depus la Văcăreşti. Era prima dată când făcea cunoştinţă cu această închisoare, care mai în urmă i-a devenit familiară.
Toţi prietenii lui erau alarmaţi. Bogdan-Piteşti însă era impasibil. Drapându-se în dispreţul său pentru toate aceste prejudecăţi, el îşi făcea o glorie din faptele lui, mergea la judecătorul de instrucţie cu fruntea sus, cu verbul ridicat, indignat faţă de acei pe care îi sărăcise. În fiecare zi erau scene tragi-comice între Bogdan-Piteşti şi partea civilă, care voia să-l sfâşie. Au fost câteva luni de scandal, apoi lucrurile s-au aranjat, familia lui a despăgubit pe cei păgubiţi care şi-au retras plângerile, aşa că tribunalul în lipsă de reclamaţii a achitat pe Bogdan-Piteşti, redându-i libertatea.
Era în anul 1889. La guvern veniseră conservatorii. Bogdan Piteşti pretindea că ar avea oarecari legături secrete cu guvernul. Şi-a pus așadar candidatura la colegiul al IlI-lea de deputaţi de Olt. Se afirma că îmbrăcat ţărăneşte, cu o cruce mare pe piept, s-ar fi dus în mijlocul ţăranilor cărora le-ar fi spus că e nepotul lui Cuza, făgăduindu-le pământ şi drept de vot. Propaganda lui Bogdan Piteşti, îmbrăcat ţărăneşte, făcută într-un judeţ vecin cu Argeşul, în care nu era ştearsă încă amintirea lui Dobrescu Argeş, a prins. Prefectul Colibăşeanu ştia cum trebuie de făcut alegeri la colegiul al IlI-lea şi nu se interesa deloc de propaganda lui Bogdan Piteşti. Prin administraţie, el dăduse veste ţăranilor că alegerile s-au amânat, iar în ziua fixată ele au avut loc, ieşind bineînţeles candidatul guvernului. Bogdan Piteşti, păcălit, nu se dădu învins. El împinse satele să ceară o nouă alegere. Rezultatul a fost că sătenii din Olt au venit cu miile la Slatina, au stat trei zile nemâncaţi şi plini de indignare în jurul gării, voind să invadeze în oraş, ca să-şi aleagă deputatul lor. Prefectul nu a luat nici o măsură din vreme ca să risipească mulţimea. Agitaţia a ajuns la culme, ţăranii ameninţau oraşul. Atunci a intervenit armata şi s-au tras focuri de salvă în mulţime. Zeci de ţărani au căzut. Bogdan Piteşti bineînţeles era departe. El a fost arestat în Bucureşti şi împreună cu sute de ţărani a fost dat în judecată ca instigator. Procesul însă făcut la Bucureşti a câtorva sute de inşi a ţinut la curtea cu juri vreo trei ani de zile fără a putea fi judecat, aşa că un decret de amnistie a pus capăt acestei tragedii.
Dar viaţa aventuroasă a lui Bogdan-Pitești nu s-a oprit aici. El a mai fost dat judecăţii şi depus la Văcăreşti pentru o nouă escrocherie, la fel cu aceea de la Ileana. A scăpat însă, despăgubind iarăşi pe cei păgubiţi.
Apoi Bogdan-Pitești puse la cale o operă colosală. Era vorba de astădată de a se îmbogăţi. Era pe timpul neutralităţii noastre. Griguță Cantacuzino, cunoscut sub numele de Prensil, vânduse nemţilor gazetele sale „Minerva” şi „Seara”. Pentru ca să mascheze şi mai bine această operaţiune infamă, trecuse de formă ziarul „Seara” lui Bogdan-Pitești. Rolul lui era ca să spurce pe toţi acei care propovăduiau intrarea noastră în acţiune alături de armatele Antantei.
Dar Bogdan-Pitești nu s-a mulţumit cu acest rol scârbos. El găsise momentul oportun ca să-şi pună în practică principiile aşa zis anarhiste, de restituire a bogăţiilor, bine înţeles nu către colectivitate, ci către el însuşi. A început să organizeze şantajuri, începând cu cassa de bancă Marmorosch Blank & Co. Dar de la început i s-a înfundat.
Prins în flagrant-delict, a fost din nou depus la Văcăreşti, judecat şi condamnat. Aici se isprăveşte cariera lui. De atunci el a intrat pentru totdeauna în umbră, dar o umbră foarte somptuoasă, căci de pe urma nemţilor, s-a ales cu atâţia bani încât îşi asigurase o viaţă liniştită, în mijlocul operelor de artă ce a avut bunul-gust de a le strânge. Colecţiunea sa este una din cele mai complete şi mai bine alese. Toţi pictorii şi sculptorii români sunt bine reprezentaţi. Un necrolog ne spune că el intenţiona ca să doneze statului această colecţiune.
Cu toată viaţa lui aventuroasă şi fără scrupule, Bogdan-Piteşti a fost un om de gust şi o fire artistică. S-a înconjurat de artişti şi toată viaţa lui a colecţionat. Ceea ce a lipsit acestui om ca să nu fie în marginile societăţii e, desigur, simţul moral. Lipsit de această busolă, el, sub pretext de o oarecare teorie anarhistă, se socotea deasupra societăţei şi toate regulile dintre oameni le declara prejudecați. El îşi spunea că dânsul e pivotul în jurul căruia se învârteşte lumea. A-şi apropia ceea ce nu-i aparţinea nu era lucru aprehenzibil. Principalul era de a reuşi. Când acest lucru nu se întâmpla, intervenea jandarmul şi punea mâna pe el. Cu ce dispreţ privea el legea şi pe cei ce o aplicau! Puşcăria îi era familiară, era ca la el acasă. Ştia că cu bani se mlădiază asprimele regimului penitenciar.
Ceea ce este curios şi zugrăveşte societatea în care trăim este că Bogdan-Pitești, deşi pus cum am zis în afară de societate, totuşi putu să-şi adune în jurul său o lume de artişti şi de prieteni, fie şi de simpli paraziţi, care îi făceau cor şi-i dădeau iluziunea că trăieşte în sânul societăţei regulate.
Acum a murit. Am crezut util ca să fixez pe hârtie figura acestui om, care în alte timpuri, de pildă în Evul Mediu, ar fi fost un cavaler hrăpăreţ şi aventurier care cocoţat în turnul castelului său feudal jefuia satele, iar la noi ar fi fost un haiduc de codru şi care totuşi la sfârşitul veacului trecut şi la începutul acestui secol a reuşit totuşi să însemneze ceva în lumea artelor şi, în acelaşi timp, în lumea delicvenţilor”.
*** Const. Mille, Lupta, mai 1922
Surse:
Adevărul, 1913, 1914
Opinia, 1899, 1913
Universul, 1913
Viața românească, 1960
