Născută pe 30 decembrie 1792 la Craiova, Zinca Golescu a fost fiica unui boier nu prea cunoscut, Alexandru Farfara, și a unei mari boieroaice oltence, Dumitrana Pârscoveanu, din neamul unui anume Ștefan Pârscoveanu care, în secolul al XIII-lea, ar fi râvnit tronul Țării Românești.
Căsătorită la vârsta de 13 ani cu cărturarul Dinicu Golescu, devenită văduvă în 1830, la doar 38 de ani, Zinca a trăit intens frământările anului 1848, sprijinind cu toate resursele activităţile revoluţionare ale celor patru fii ai săi – Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru (Albul) şi ale nepotului său, Alexandru G. Golescu (Arăpilă).
“Mamiţica”, cum o alintau copiii, era o femeie cultă, deosebit de inimoasă şi de receptivă la ideile progresiste ale epocii. Își susținea întru totul fiii în acţiunile lor politice. “Voi aţi făcut dreptate celor oprimaţi şi aţi redat libertate sclavilor”, îi scria lui Nicolae, iar în altă scrisoare găsim următoarea mărturisire: „N-am cerut nimic providenţei pentru copiii mei, nici bogăţii, nici mărire, ci numai sănătate şi putere în a-şi servi patria”.
Portretul pe care George Fotino, istoricul care a început restaurarea reședinței Goleștilor și a pus bazele Muzeului Viticulturii și Pomiculturii din Argeș, i-l face în volumul „Din vremea renașterii naționale. Boierii Golești” (1939) este unul dintre cele mai documentate omagii aduse personalității fantastice a Zincăi Golescu:
“Să ne-o închipuim – frumoasă cum era – printre femeile societății românești de odinioară, pe care Prințul de Ligne le-a văzut tolănite pe divane, cu capul dat pe spate sau rezemat pe un braț ca de alabastru…, pe cap cu testemel negru sau stacojiu, strălucind de nestematele care împodobeau acest fel de turban sau căciuliță…; vestmintele lor orientale sunt din țesături brodate sau lucrate în fir de aur și argint și tivite cu blănuri scumpe. În mâini țin într-una șiruri de mătănii făcute din diamante, mărgean, lapis-lazuli sau lemn prețios, cu care-și fac de lucru… și trec vremea și își păstrează vioiciunea degetelor cu unghiile boite în roșu…
La neamul maicii sale se gândea Zinca Golescu când își spunea cu mândrie „panduroaică“. Cum își va fi trăit Zinca Farfara anii copilăriei, ce educație o fi primit, nu știm. Va fi învățat, probabil, cum se obișnuia pe vremea aceea în casele boierești, ceva greacă, ceva franțuzească, devenită tot mai la modă către amurgul perioadei fanariote, ceva geografie și morală.
Cum va fi scris grecește, nu știm, că scrisori grecești de-ale ei nu s-au găsit. Franțuzește însă, cu toată ortografia ei uneori bizară. iar pe alocuri stângace, Zinca Golescu scria mai bine decât fiii săi crescuți și învățați prin țări străine. Ea scria numai franțuzește și scrie într-un stil ales, epistolar. Mici răvașe în care se răsfață cu copiii, lungi scrisori entuziaste sau sfătoase, epistolele Zincăi Golescu, scrise într-un stil stăpânit, lipsit de întorzonări, alineat și urcător, s-ar cere cuprinse în pagini de antologie.
Se pare că boieroaica a învățat limba franceză abia după căsătorie, deoarece Zinca Farfara, când s-a măritat cu Dinicu Golescu, era un copil – avea abia 13 ani când a dat naștere primei ei fiice, Ana. Era atât de obosită de această sarcină timpurie, încât adormea în jilțuri și pe divane, de o luau pe brațe cei ai casei și o duceau ca pe un copil la culcare. De o frumusețe plină de farmec, cu o ținută aleasă, spirit viu și deschis, Zinca Golescu era una din femeile cele mai sărbătorite ale Bucureștilor, o femeie de lume, frecventând balurile și stârnind în jurul său admirație, dar și o gospodină grijulie cu nevoile casei și foarte pricepută în administrarea moșiei.
„Ce face Goleasca nu mai desface nimeni“, spunea unul din foștii ei robi, rămas și după eliberarea din această stare pe lângă curtea Goleștilor. „Nu-i așa că sunt o mamă vrednică?“, le scrie femeia copiilor, cu care îi plăcea să se răsfețe. „Mamă vrednică“, într-adevăr, aceasta era trăsătura dominantă a Zincăi Golescu. Iubitoare, duioasă, devotată, înțeleaptă, mândră, era întruchiparea mamei românce, al cărei cult l-a avut întreaga generație a pașoptiștilor.
În vara anului 1834, Zinca Golescu își așteaptă în țară feciorii, pe Nicolae și Ștefan, numiți aghiotanți ai noului domn, Alexandru Ghica, pe care îl întovărășiseră la Istanbul, unde acesta primise firmanul de învestitură din chiar mâna Sultanului.
Era fericită și bucuroasă pentru serviciile aduse de cei doi băieți țării lor, dar mai târziu, când între Domnitor și Golești relațiile s-au răcit, „mămicuța“, căci așa-i spuneau copiii, le-a trimis scrisori pline de iubire, de sfaturi și de îndemnuri: „Încercați să vă faceți datoria ca oameni cinstiți, și chiar dacă nu vi se va recunoaște, voi veți găsi întotdeauna răsplata în conștiința voastră“. Fiii își adorau mama, care era tare mândră și geloasă de dragostea lor. Frământată de gândul că vreo femeie ar putea pune stăpânire nemeritată pe inima vreunuia din ei, Zinca i-a scris băiatului cel mare:
„Ce vrei? Inima unei mame închide totdeauna atâta gelozie, câtă iubire“. Iar altădată: „Îmi vorbești cu prea multă recunoștință, Ștefane, de puținul ce fac pentru tine. Între mamă și copil nu se poate vorbi de servicii reciproce… Doar datoria trebuie să vorbească mai înainte de orice. Dar ceea ce-ți cer este iubirea ta, înțelegi tu? Iată unde va fi pusă recunoștința ta, și, deși sunt sigură că iubirea ta o am întreagă, sunt atât de zgârcită cu acest bun și sunt atât de cu teamă să nu pierd cumva nici cea mai mică fărâmă, că nu mă pot opri de a-ți repeta să mă iubiți, să mă iubiți, copiii mei, căci aceasta este singura mea fericire“.
După ce domnia lui Alexandru Ghica s-a sfârșit în 1842 (domnitorul a fost acuzat de încălcarea Regulamentului Organic), a urmat cea a lui George Dimitrie Bibescu. Ce a făcut „măicuța“ în anii domniei acestuia nu știm, pentru că scrisorile ei lipsesc în acea perioadă. Știm însă că cei patru feciori ai săi erau tot mai mult cuceriți de idealurile revoluționare care aveau să ducă, în iunie 1848, la izbucnirea mișcării de renaștere națională.
Deși aparținea marii boierimi, Zinca Golescu a împărtășit ideile revoluționare ale epocii, ea fiind cea care a prins, în ziua de 11 iunie 1848, pe piepturile pașoptiștilor cocarda roșu, galben și albastru la fel ca și Alexandrina Magheru, fiica generalului patriot Gh. Magheru, care, în zilele de foc ale revoluției, când marii bărbați care au aprins scânteia de la Islaz se aflau la Craiova, a cusut un steag tricolor înmânându–l guvernului provizoriu și a împărțit cocarde tricolore lucrate de ea, în nopți de visuri și speranță…
Din acest moment soarta Zincăi Golescu a fost legată de aceea a revoluționarilor patrioți de la ’48, la fel ca și aceea a Alexandrinei Magheru. Cu ei a trăit bucuria succesului inițial și a împărtășit durerea înfrângerii, amărăciunea pribegiei cu menținerea flăcării vii a nădejdilor izbânzii. După ce Revoluția a fost înfrântă, Zinca Golescu a fugit la Sibiu, unde a stat toată iarna 1848 – 1849. Fiii ei luaseră drumul pribegiei. Cei doi mai vârstnici, Ștefan și Nicolae, plecaseră în Occident, iar mezinii, Radu și Alexandru, s-au îndreptat spre Istanbul, fiind surghiuniți la Brussa, în Asia Mică.
În toată această perioadă, scrisorile mămicuței erau tot atâtea predici pentru credință și optimism pentru cauza țării, „care este sfântă“, după cum spunea chiar ea. La Sibiu, Zincăi Golescu nu i-a fost dat să rămână prea multă vreme, deoarece, în primele săptămâni ale lui 1849, trupele revoluționare maghiare au pătruns în oraș, așa că a trebuit să revină acasă.
Închipuiți-vă tristețea acestui drum spre o Valahie ocupată acum de trupe străine, închipuiți-vă tristețea acestui drum parcurs pe vreme de iarnă, cu sufletul greu încercat atât de durerile țării, cât și de cele personale, ale familiei. A ajuns la Golești în martie 1849. Nu i-a fost însă dat să stea nici aici mai mult de câteva zile, pentru că stăpânirea străină a izgonit-o. Zinca a luat drumul Istanbulului, unde, ajunsă la începutul lunii aprilie, spera să-și revadă copiii, pe Radu și Alexandru, care erau surghiuniți în Asia Mică. „Mămicuța“ s-a dus să-i caute și s-a străduit zadarnic să obțină eliberarea lor. Ar fi vrut după aceea să se întoarcă în țară, lângă fiica și nepoatele ei. Dar acest lucru îl putea face numai lepădându-se, cum avea să le scrie fiilor, de mișcarea din ’48: “…Numai cu acest preț te poți întoarce în țară cu fruntea pe sus și cu nasul în vânt… Dar cine va avea atât de puțin respect de sine și așa de puțină mândrie ca să se târască în noroi…? Mămicuța voastră, nu“, își încredința, revoltată, Zinca Golescu, fiii. După luni de așteptare și stăruințe, a primit în sfârșit învoirea turcilor de a se întoarce în patrie.
Ajunsă la Brăila, i s-a transmis interdicția Vorniciei de a se opri în Capitală, singurul drum permis fiindu-i spre Golești. Străbătând câte o poștă-două pe zi, din cauza vremii rele, Zinca Golescu a trecur prin toate orașele Valahiei și la 8 noiembrie 1849 a ajuns la Golești. Deci, de la Golești la Sibiu, de la Sibiu la Golești, de la Golești la Istanbul, iar de acolo la Brussa, de la Brussa iarăși la Istanbul. După lungi, triste și ostenitoare peregrinări, Zinca Golescu a revenit acasă, pentru un popas îndelungat.
Aici, în vechiul conac, avea să trăiască alături de Ana, soțul acesteia, Alexandru Racoviță, și nepoatele, vreo nouă ani, cât a durat surghiunul și prigoria celor patru fii ai ei. I s-a interzis categoric să calce în București. Dar și ea s-a răzbunat. Atunci când generalul Luders, comandantul trupelor de ocupație, și-a anunțat vizita la Golești, Zinca a poruncit să fie scoase toate mobilele din salon, nelăsând decât un singur jilț, pe care să se așeze ea, pentru a nu fi nevoită să-l poftească a lua loc.
Viața aprigei românce avea să continue cu abundență de jigniri și umiliri din partea oficialităților vremii, nevoi bănești, fără a o fi putut îngenunchia sau a o îndepărta de crezul revoluționar ce-i transformase existența într-un iad al suferințelor, cu aproape întreaga familie în dureros exil, departe de țară. Zinca a îndurat însă cu stoicism și demnitate totul, cu gândul la împlinirile naționale ce nu mai puteau fi oprite.
După nouă ani de exil, când Goleștii s-au întors acasă, din cerdacul casei, brațele Zincăi, copleșită de bucuria revederii, s-au întins către poartă pentru o cât mai repede strângere a lor la piept. „Sunt ca nebună de fericire să vă revăd în scumpa noastră patrie“, a izbucnit buna și greu încercata mămicuță, încărunțită de ani și dureri, dar rămasă încă tânără în credința și dragostea ei față de neam și țară.
În anii care au urmat, Zinca Golescu a trăit din plin bucuria primei victorii a pașoptiștilor: Unirea Principatelor din ianuarie 1859, începutul glorioasei deveniri a patriei, dar și durerea pierderii succesive a trei din cei patru fii ai ei. Radu a fost singurul care a supraviețuit.
„Maica Goleștilor“, cum îi spunea Dumitru Brătianu, „Panduroaica“, cum o înnobilaseră țăranii și contemporanii. „Mama Zinca“, așa cum îi spuneau cei mai mulți din fruntașii Revoluției de la 1848, a știut să trăiască demn, să sufere cu credință de nestrămutat în victoria ce trebuia să vină și să părăsească scena victoriei discret”.
Zinca Golescu s-a stins din viață pe 7 februarie 1879, la vârsta de 89 de ani, la București, și a fost plânsă de tot neamul românesc. Slujba de înmormântare a fost oficiată chiar de Mitropolitul Primat, iar regele Carol I și-a trimis unul dintre adjutanți la ceremonia desfășurată la conacul familiei de la Golești. Cotidianul Românul scria:
“Ilustra mamă a Grachiilor României (după Cornelia, celebră matroană romană, fiica lui Scipio Africanul, care și-a consacrat viața educației fiilor ei, Tiberiu și Caius Gracchus), acea venerabilă matroană al cărei caracter și întreaga viață era imaginea vie a celor mai sublime virtuți strămoșești; românca patrioată, mama model, cetățeană prin excelență care, din cea mai fragedă vârstă până la nouăzeci de ani, n-a încetat o zi de a împărți sufletul său, munca sa, averea sa pentru patrie, pentru copiii săi, pentru tot ce avea trebuință de un ajutor, Zinca Golescu, într-un cuvânt, nu mai este… nu mai este decât în veșnica pomenire a tutor acelora ce au cunoscut-o, a națiunii române întregi, căci toți românii au cunoscut-o și au venerat-o.
Ieri seară, la 9 ore, ea s-a stins fără suferință, sub povara anilor și a suferințelor ce au izbit-o prin pierderea a trei fii, trei mari cetățeni, și o fiică, demna lor soră. Un singură fiu mai avea, Radu; el rămăsese ca într’adins pe acestă lume spre a-i da ultima sărutare, în numele tuturor, și a o culca cu mângâierile sale în veșnicul repaus. O stea pe cerul României a căzut; facă-se, pentru binele patriei, ca din cariera luminoasă ce ea a parcurs să iasă alte stele, spre a ne mângâia de apunerea ei…”
Surse:
George Fotino, Din vremea renașterii naționale. Boierii Golești, Imprimeria Națională, București, 1939
Românul, februarie 1879
O extraordinară destinație de călătorie este Muzeul Viticulturii și Pomiculturii, aflat în curtea Goleștilor de la Ștefănești (pe drumul național care leagă Piteștiul de București), instituție care este organizată în două secții: Conacul familiei Golescu și Muzeul Etnografic în aer liber.
