14 iulie 1789 – Căderea Bastiliei, oră de oră

Căderea Bastiliei, evenimentul cel mai important al Revoluției Franceze, s-a produs într-o zi de marți. Deși în fortăreața medievală cunoscută sub numele Bastilia se mai aflau în acel moment doar șapte deținuți, preluarea închisorii de către revoluționarii parizieni a reprezentat, în mod simbolic, sfârșitul Vechiului Regim și începutul Revoluției Franceze.

Cei șapte deținuți încarcerați la Bastilia erau patru falsificatori al căror proces era în curs de investigare, doi nebuni, Auguste Tavernier și Francis Xavier Whyte și contele Hubert de Solages, un criminal închis la cererea familiei sale, probabil pentru incest cu sora sa. Ceilalți deținuți care fuseseră închiși aici, adică Marchizul de Sade și Anne Gedeon Lafitte Pelleport fuseseră transferați cu puțin timp înainte de ziua de 14 iulie.

Destinația inițială a fortăreței a fost cea de apărare a porții Saint-Antoine, fiind construită în timpul domniei lui Carol al V-lea cel Înțelept, între 1370 și 1383, și avea patru turnuri. Ulterior i s-au mai adăugat alte patru turnuri. Cetatea avea lungimea de 66 de metri, lățimea de 34 de metri și înălțimea de 24 metri la nivelul turnurilor și era înconjurată de un șanț adânc de 8 metri. Cele opt turnuri pse numeau Tour de Coin, de la Chapelle, du Trésor, de la Comté, de la Bertaudière, de la Basinière, du Puits și de la Liberté.
Pentru că utilitatea militară a Bastiliei s-a dovedit insuficientă, a fost construit un alt fort pentru apărarea Parisului, iar spațiul a fost utilizat inițial pentru păstrarea tezaurului, apoi ca loc de primire pentru Francisc I, pentru ca, mai târziu, cardinalul Richelieu să îl transforme în închisoare pentru opozanții regimului, devenind un simbol al monarhiei absolutiste.
În dimineața zilei de 14 iulie, după ce au intrat cu forța în Hôtel des Invalides, revoluționarii francezi s-au îndreptat spre Bastilia pentru a-și face provizii de muniție, pentru că fortăreața avea și rolul de arsenal al Parisului.

O mulțime dezlănțuită formată din peste 40.000 de oameni a ajuns în fața fortului la ora 10.30. Ca măsură de securitate, Bernard-René Jordan de Launay, guvernatorul închisorii, mutase praful de pușcă cu o seară înainte într-o curte interioară. Delegația revoluționarilor a fost primită cu bunăvoință, chiar a fost invitată la masa de prânz. Mulțimea din fața fortăreței era însă nerăbdătoare și unii și-au imaginat că reprezentanții lor sunt ținuți captivi. Această neînțelegere a exacerbat tensiunile deja existente în rândul protestatarilor.
La ora 11:30, o a doua delegație condusă de Jacques Alexis Thuriot, însoțit de Louis Ethis de Corny, procurorul Parisului, a plecat spre fort. Thuriot dorea să evite un conflict și a cerut să inspecteze spațiile interioare, solicitând garanții că situația nu va degenera. Guvernatorul s-a angajat că nu va recurge la represalii, în ciuda faptului că mulțimea de rebeli se afla în continuare în fața Bastiliei. O explozie considerată în mod greșit de către revoluționari drept o canonadă comandată de guvernator a declanșat primele atacuri. Revoluționarii au început ofensiva, iar la ora 13.30, cei optzeci și doi de apărători ai Bastiliei și 32 de soldați elvețieni detașați de regimentul Salis-Samade au deschis focul asupra rebelilor, omorând aproximativ o sută dintre ei. În următoarele trei ore și jumătate, Bastilia a fost supusă asediului revoluționarilor.

La ora 14, în fort a pătruns o a treia delegație, formată din părintele Claude Fauchet, Louis Ethis Corny, însoțit de secretarul lui, Louis Lézin Milly, contele Piquod Sainte-Honorine, Poupart Beaubourg, Boucheron, Fleurie, Jouannon și alte șase persoane. Acest ultim grup s-a înfățișat în fața guvernatorului Launay, dar nu a reușit să deblocheze negocierile. În exteriorul fortăreței, schimburile de focuri au continuat, negocierile au fost închise, iar revoluționarii au decis deciși să cucerească Bastilia prin forță.
La ora 15.30 un detașament de șaizeci și unu de militari din garda franceză au ajuns în fața fortăreței cu cinci tunuri, acesta fiind începutul atacului real al cetății.
La ora 17.00, garnizoana închisorii s-a predar revoluționarilor furioși. Rebelii au invadat cetatea și au capturat praful de pușcă și gloanțele. De Launay, guvernatorul fortăreței, care trebuia dus la primărie pentru a fi judecat, a fost bătut, tăiat cu sabia și în final decapitat cu un cuțit de către Cook Helper Desnot.

Mulțimea i-a eliberat imediat pe cei șapte deținuț.  Falsificatorii Jean Lacorrège, Jean Béchade, Jean-Antoine Pujade și Bernard Larroche au dispărut de îndată și nu s-a mai știut niciodată nimic de ei. Ceilalți trei au fost purtați triumfal pe străzi. Doi dintre ei, Auguste-Claude Tavernier, care încercase să îl asasineze pe Ludovic al XV-lea în timpul unei vânători în pădurea Sénart și care fusese închis timp de 30 de ani, și contele Jacques-François Xavier de Whyte de Malleville, nebunul internat la cererea familiei sale, au fost încarcerați a doua zi la azilul din Charenton. Contele Solages, care fusese închis din 1784 la cererea tatălui său pentru “acte monstruoase”, s-a întors în regiunea natală și a murit în jurul anului 1825.

În acea seară, pe 14 iulie 1789, regele Ludovic al VI-lea, care tocmai se întorsese de la o vânătoare, a scris în jurnalul său: “Nimic”, asta doar pentru că revenise de la vânătoare cu mâna goală.
Mărturiile din epocă spun că regele nu a putut fi informat despre evenimentele de la Paris în acea zi. Abia în ziua următoare, pe 15 iulie, la ora 8 dimineața, ducele de La Rochefoucauld-Liancourt l-a anunțat pe suveran de căderea Bastiliei. Istoricii au citat următorul dialog:
“- E o revoltă?, a întrebat regele.
– Nu, domnule, nu este o revoltă, este o revoluție!”

În acea dimineață de 15 iulie, regele Ludovic al XVI-lea a înțeles că va fi înfrânt, a dat ordinul de retragere a trupelor regale și a revenit asupra unor schimbări guvernamentale pe care le făcuse în urmă cu câteva zile.
A doua zi, Bastilia a fost complet dărâmată. La Paris a fost desemnat un nou primar care a funcționat într-o nouă structură numită “Comună” și s-a înființat o armată populară, “Garda Națională”. Revoluția s-a răspândit rapid în întreaga țară, populația s-a organizat în municipalități cu scop de auto-guvernare și au fost înființate corpuri ale Gărzii Naționale, care au ignorat complet autoritatea regală, care a intrat în disoluție.