HomeEroii României moderneTratatul de la San Stefano – 3 martie 1878

Tratatul de la San Stefano – 3 martie 1878

Tratatul
DS TW

Pe 3 martie 1878, după încheierea războiului ruso-turc din 1877-1878, Imperiul Rus și cel Otoman au semnat la San Stefano, un orășel aflat la malul Mării Marmara, lângă Istanbul, tratatul care confirma o serie de schimbări politice în Balcani.

Documentul prevedea formarea unui principat bulgar autonom, care urma să plăteasca tribut Porții, dar care avea dreptul la un guvern creștin și la o armată proprie. Conducătorul său urma să fie ales de poporul bulgar, având însă aprobarea Imperiului Otoman și recunoașterea Marile Puteri. Conform tratatului, trupele otomane aveau sa părăsească Bulgaria, urmând a fi înlocuite de trupele rusești pentru o perioadă de doi ani.

Prin același act asumat atât de otomani, cât și de ruși a fost recunoscută independența Muntenegrului al cărei teritoriu s-a dublat ca mărime prin anexarea fostelor regiuni otomane Nikšić, Podgorica și Antivari.

Casa de la San Stefano îm care s-a semnat tratatul ruso-turc

Serbia și-a obținut, de asemenea, independența și a anexat orașele Niš și Leskovac, iar Imperiul Otoman a recunoscut Independența României, care a fost însă obligată să cedeze Rusiei Basarabia de Sud, primind în compensație o parte din Dobrogea.

Pe lângă pierderile din Balcani, Imperiul Otoman a cedat Rusiei o serie de teritorii georgiene și armenești, iar strâmtorile Bosfor și Dardanele urmau să fie permanent deschise pentru nave neutre, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.

Tratatul
Tratatul de la San Stefano

Marile Puteri nu au fost însă mulțumite de înțelegerea dintre Imperiul Țarist și cel Otoman, pentru că rușii și-au extins astfel influența în Balcani și Caucaz, iar Serbia se temea că apariția Bulgariei Mari îi va știrbi interesele față de fostele teritorii otomane.

Toate aceste îngrijorări au determinat Marile Puteri să obțină o revizuire a documentului la Congresul de la Berlin, care s-a desfășurat între 13 iunie – 13 iulie 1878. Otto von Bismarck, cancelarul Imperiului German, omul cel mai influent din Europa după ce Prusia învinsese Franţa în 1870-l871, a fost cel care a convocat acest congres internaţional, neadmiţînd pace directă între Sankt Petersburg și Constantinopole.

Otto von Bismarck

Istoricul Neagu Djuvara scrie: “la acest congres de la 1878 sunt invitaţi şi românii, dar sunt ţinuţi în antecameră.

Ion Brătianu şi Kogălniceanu nu au fost admişi în sala unde s-a discutat decât o dată, ca să expună punctul de vedere al ţării. La discuţii au participat numai reprezentantul Rusiei, prinţul Gorceakov, cel al Turciei, apoi Bismarck, iniţiatorul congresului, Disraeli, primul-ministru britanic, ministrul de externe francez Waddington şi reprezentantul Austro-Ungariei, contele Andrâssy (la puţini ani după ce se crease dubla monarhie austro-ungară, ministrul de externe al acestei monarhii era un mare aristocrat ungur).

Noi, românii, ceream, bineînţeles, să ni se recunoască independenţa şi să nu ni se ia din nou sudul Basarabiei, cum voiau ruşii. Dar iată că marile puteri, mai cu seamă la îndemnul cancelarului Bismarck, care era în termeni foarte buni cu un mare bancher evreu din Germania, condiţionau recunoaşterea independenţei de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţară, în bloc.

Ion Brătianu şi Kogălniceanu n-au vrut să accepte această condiţie, considerând că masa de imigranţi a evreilor din Moldova, relativ recent sosită, nu era încă destul de asimilată şi, în orice caz, reprezenta în gândul lor, dacă primea egalitatea de drepturi, o piedică pentru dezvoltarea burgheziei române autohtone. (…)

Reprezentanţii noştri n-au cedat, acceptând doar ca evreii să poată fi naturalizaţi individual, de la caz la caz. S-a adoptat deci un articol cam ambiguu, iar Brătianu şi Kogălniceanu s-au întors în ţară fără a avea certitudinea că independenţa noastră va fi recunoscută. Din fericire, acelaşi Ion Bălăceanu, trimisul nostru la Viena, a reuşit să obţină recunoaşterea guvernului austro-ungar, care avea interesul de a fi primul a avea legături politice şi comerciale cu România. Austro-Ungaria a fost deci întâia ţară care a recunoscut independenţa României, şi încetul cu încetul celelalte puteri s-au văzut obligate să recunoască la rândul lor independenţa, cu toate că nu îndeplineam ad litteram condiţiile pe care ni le pusese Congresul de la Berlin. Vedeţi ce greu ne-am născut noi ca stat, ce lupte diplomatice a trebuit să ducem, după ce ne bătuserăm în război pentru a ne cuceri independenţa. La Berlin, în 1878, nu s-a discutat numai despre acordarea independenţei României, s-a vorbit, bineînţeles, şi despre graniţele ţării.

Tratatul
Tratatul de la Berlin

Ruşii au insistat să recapete sudul Basarabiei, care ne fusese acordat în urma păcii de la Paris din 1856, pentru a se afla din nou la gurile Dunării, iar în compensaţie ni se dădea Dobrogea, care de fapt, de sute de ani, nu mai aparţinea principatului Munteniei. Brătianu şi Kogălniceanu au fost indignaţi de pierderea Basarabiei de sud, dar n-au avut nimic de făcut. A trebuit să cedăm în faţa presiunii marilor puteri, deci în 1878 pierdem pentru a doua oară sudul Basarabiei, în schimb dobândim cele două judeţe din Dobrogea, cu portul Constanţa, provincie unde populaţia românească nu se mai găsea decât pe malurile Dunării, înspre mare şi spre sud fiind majoritari turcii, tătarii şi bulgarii. A început, încetul cu încetul, repopularea Dobrogei. Trei ani după 1878, în 1881, principele Carol ia titlul de rege — fapt acceptat de toate puterile, ceea ce ne ridica, din punct de vedere protocolar, la rang de egalitate cu celelalte monarhii din Europa. Este un moment crucial pentru statutul nostru international”.

 

Sursa: Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită delor tineri, Editura Humanitas

DS TW
Latest comments
  • Totdeauna am fost la mîna marilor puteri! Strămoșii noștri au fost mari luptători, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu Alexandru Ioan Cuza, și toți ceilalți conducători iubitori de neam și glie!!!

leave a comment