HomeEroii României moderneEroi uitațiValter Mărăcineanu, eroul de la Grivița

Valter Mărăcineanu, eroul de la Grivița

Valter Mărăcineanu
DS TW

Nicolae Valter Mărăcineanu s-a născut pe 30 mai 1840 la București, a fost fiul lui Valter și al Lucreției și a devenit, la vârsta de 18 ani, cadet în regimentul de lăncieri. Pe 24 ianuarie 1861, tânărul a fost avansat la gradul de sublocotenent și mutat la Regimentul 2 infanterie, iar după doi ani a urmat o nouă avansare și transferul la Regimentul 3 infanterie. În 1868, ofițerul era comandant de companie la Regimentul 8 infanterie, unde a obţinut şi gradul de căpitan.

În aprilie 1877, regimentul său a părăsit cazarma din zona Ţiglina a oraşului Galaţi, iar lui Mărăcineanu i s-a încredinţat comanda batalionului. Pe 11 august, detaşamentul, alături de alte unităţi din Divizia a Ill-a, a primit misiunea de luptă, așa că soldații, îmbarcaţi în bărci, plute şi pontoane remorcate de şalupele Rândunica şi Bucur au trecut Dunărea pentru a organiza un cap de pod pe malul drept. În dreptul satului Măgura detașamentul trebuia să asigure rezistenţa în vederea apărării podului care urma să se construiască de către unităţile de geniu ale armatei române. Oamenilor conduși de căpitanul Mărăcineanu le-au revenit apoi sarcina de a desfăşura acţiuni de recunoaştere, de urmărire şi de lichidare a patrulelor inamice pe teatrul de operaţii cuprins în zona dintre râurile Vii şi Nicer.

Episodul cel mai dramatic a avut loc în ziua marii bătălii din 30 august 1877. Înainte de a porni la atac, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu le-a spus ostaşilor săi: „Să vă ţineţi după mine! Să nu daţi nici un pas îndărăt. De veţi simţi, copii, că eu mă feresc de focul inamicului şi mă codesc să fiu în capul vostru, vă poruncesc de pe acum să-mi puneţi puşca în frunte”.

După ce gorniştii au vestit momentul atacului, spre redută au pornit Batalionul din Regimentul 10 Dorobanţi Vrancea, comandat de maiorul Gheorghe Şonţu, şi Batalionul din Regimentul 8 de linie, comandat de căpitanul Mărăcineanu. Cei doi comandanţi se aflau în fruntea ostaşilor care înaintau desfăşuraţi în tiraliori prin fumul exploziilor provocate de tirul artileriei otomane.

Mărturiile spun că atunci când primele detaşamente se aflau la ultimul şanţ, artileria inamică a reuşit să oprească înaintarea rezervelor din al doilea eşalon. O coloană din flanc se rătăcise din cauza ceţii şi a fumului și, la un moment dat, căpitanul Mărăcineanu, aflat în fruntea ostaşilor săi, a preluat steagul de la un soldat ce căzuse răpus şi s-a avântat spre parapetul redutei. Cu steagul într-o mână şi cu sabia în cealaltă, Valter Mărăcineanu a căzut străpuns de baionetele inamice. În ultimele clipe ale vieţii, steagul batalionului a fluturat pe fortăreaţa duşmană, vestind simbolic victoriile care aveau să vină cu alte jertfe grele ale altor viteji.

În acea sângeroasă zi, căzuse la datorie, înaintea lui Valter Mărăcineanu, şi maiorul Şonţu.

Presa vremii a consemnat vitejia şi eroismul tânărului căpitan. România liberă scria despre el: „se lupta în primele rânduri dispreţuind moartea… sui în mijlocul unei ploi de gloanţe dealul şi dânsul fu cel dintâi la întăritură, împlântând steagul. Trăiască România!, fu cea din urmă vorbă a căpitanului Valter”.

v

Ziarele au reprodus și scrisoarea pe care ofițerul i-o adresase mamei sale cu puțin timp înainte de a-și găsi sfârșitul:
“În momentul când vei primi această ultimă scrisoare să ştii că eu am încetat de a mai exista. Mi-am dat viaţa pentru iubita mea patrie. Soarta a voit aşa! Nu trebuie să ne plângem, eu unul mulţumesc soartei de favoarea ce mi-a făcut-o. Am murit liniştit, făcându-mi datoria pentru patrie. Aş dori să fiu îngropat în scumpul nostru Bucureşti, dar fiindcă este greu a mi se realiza această dorinţă copilărească, lasă-mă acolo unde sunt, că sunt foarte bine”.
Povestea eroică a căpitanului Valter Mărăcineanu a devenit cunoscută în întreaga țară. Cei care au povestit despre el, cu ochii în lacrimi, au fost chiar soldații pe care îi condusese vitejește în luptă.
La atacul din 30 august 1877 a luat parte şi sublocotenentul M. Brociner, care a luptat sub ordinele căpitanului Valter Mărăcineanu. Acesta își amintea în 1937:
“Ploaie măruntă şi foarte rece. Dimineaţă, serviciu divin slujit de preotul regimentului, ascultat cu smerenie de ofiţeri şi de trupă. Pe la orele 2 după-amiază se dă în tăcere semnalul de pornire. Pornim. Drumul foarte greu, pământul fiind desfundat de ploaie.
Aveam inima strânsă. Mă gândeam la părinţi, fraţi, surori, rude şi prieteni. Dar aveam nădejdea în steaua mea.
Ajungem la poalele unui deal, unde eram la adăpost de focul tunurilor inamice. Aci regimentul se opri, aşteptând ordinul de a urca dealul, de unde urma să pornească atacul asupra redutei Griviţa.
Din ordinul cornelului Ipătescu, pornesc câţiva ofiţeri şi subofiţeri, pentru a face o recunoaştere a terenului. La întoarcerea lor aflăm că din vârful dealului au zărit o redută în faţă şi alta în dreapta şi că, până la cea dintâi, ar fi o distanţă de vreo 5.600 metri. Se dă comanda de înaintare până aproape de vârful dealului, unde eram încă la adăpost de focul inamicului.
Aci ne oprirăm în așteptarea semnalului general de atac. Bateriile noastre care deschiseseră dis de dimineață un foc violent asupra redutei inamice încetaseră în acest moment.

Valter Mărăcineanu

Căpitanul Valter Mărăcineanu şi ofiţerii batalionului comandat de el se adunară sub un umbrar, unde căpitanul mă chemă şi mă prezentă lor, adresându-le următoarele cuvinte:
– Vă prezint aci pe sublocotenentul Brociner, primul ofiţer evreu în armata română.
Apoi, adresându-se mie, îmi zise:
– Brociner, onoarea ta, onoarea familiei tale, onoarea întregului tău neam, stă în mâna ta acum. Fii cel dintâi pe redută şi Patria îţi va fi recunoscătoare.
Foarte emoţionat de aceste cuvinte îi răspunsei.
– Domnule căpitan, fiţi bine încredinţat că îmi voi face datoria cu sfinţenie şi voi fi mândru de a fi luptat alături de D-voastră.
Căpitanul Valter, emoţionat şi el, îmi strânse mâna cu efusiune. Atunci toţi ofiţerii batalionului se grăbiră asemenea să-mi adreseze felicitările lor şi să-mi strângă mâna cu cordialitate.
Deodată se auzi semnalul general de atac. Ofiţerii îşi luară repede locurile lor. Căpitanul Valter îmi strânse încă o dată mâna, zicându-mi:
– Iată visul meu cel mai frumos care se apropie.
Apoi mai adăogă:
– Brociner, dacă vei scăpa cu viaţă şi tei vei întoarce la Bucureşti, te rog spune mamei mele cum ai văzut pe fiul ei pe câmpul de luptă.
Apoi căpitanul, printr-o mişcare repede încălecă şi îndreptându-se spre trupă, cu privire transportată, dar hotărâtă, dete, cu voce energică şi sonoră, comanda:
– Pentru atac, pas gimnastic, înainte, copii!
La comanda dată, batalionul format în coloană de atac porneşte cu un strigăt unanim de „ura” şi înaintează prin sărituri, cu toate că ploaia de gloanţe inamice şi şrapnelele care făceau expresie deasupra capului nostru culcau la pământ pe bravii noştri soldaţi.
Era înspăimântător! Dar aceasta nu tulbura nicidecum pe soldaţi, care păşeau înainte hotărâţi, urmând pe viteazul căpitan care era în fruntea batalionului, însufleţindu-ne cu un curagiu înălţător şi dispreţ de moarte.
Elanul nostru fu atât de mare, încât nimeni nu băgă în seamă gloanţele care cădea ca grindina, nici exploziiile grozave ale şrapnelelor şi cu un curaj de nedescris înaintarăm, străbătând valea numită „Valea Plângerii” presurată de morţi şi răniţi, până la poalele dealului redutei din faţă, care era acoperit de un mic tufiş ce ne oferea oareşicum adăpost de focul redutei Grivița, Aci, fiind sub unghiul mort, ne fu posibil să ne mai strângem pentru a păşi apoi în masă mai compactă înainte, cu toate că turcii din reduta din dreapta, Bucov, deschiseră un foc ucigător asupra noastră.
La primele sărituri peste obstacolele din vale simţii o lovitură la braţul drept de un glonte trecător; totuşi înaintam mereu, ţinându-mă la câţiva paşi de căpitanul Walter, al cărui cal căzuse sub el.
Gornistul companiei alături de căpitan suna mereu „atacul”. Tufişul era ţesut cu sârmă ghimpată şi plină de gropi de lup.
Ne adunăram aci, pentru a pătrunde mai departe până la şanţul redutei, unde, cu toate pierderile de vieţi omeneşti am ajuns după repetate asalturi.
Ajunşi în vârful dealului la câţiva paşi de şanţul redutei ni se înfăţişă un spectacol îngrozitor. Terenul era acoperit de morţi şi răniţi atât din batalionul comandat de maiorul Şonţu, din regimentul 10 Dorobanţi, care ne precedase, ducând fascine şi scări destinate pentru umplerea şanţului şi escaladarea parapetului redutei, cât şi din batalionul nostru.
Atunci, vitejeasca purtare a căpitanului Valter ne înflăcără pe toţi. Ofiţerii şi trupa care reuşisem să pătrundem până aproape de şanţ adunaţi în jurul căpitanului, grav rănit, la comanda sa „După mine, copii” ne avântarăm pentru a sări — în frunte cu eroicul căpitan Valter, — în şanţ şi a escalada apoi parapetul redutei. Inamicul se apăra cu îndârjire. În noi însă curagiul creştea.”

“Copiii luptătorilor de la Plevna s-au entuziasmat citind despre faptele părinților lor în „Ostașii noștri”, de Alecsandri. Inimoasa poezie „Peneș Curcanul” era declamată și comentată vers cu vers. Dar copiii doreau aprins să știe anume cine au fost cei nouă Curcani și cu sergentul lor, și în setea de precizie copilărească și-au făurit singuri lămuriri din contemplarea copertelor de pe foițele de țigară și de pe cutiile de chibrituri.

Cine din acea vreme nu-și aduce aminte de aceste coperte războinice! Iată, pe una, un dorobanț cu pene de curcan la căciulă, cu mantaua sumeasă în poale, cu pantalonii albi, cu nojița strânsă frumos pe picior. Pe acesta l-am botezat Peneș Curcanul. Iată o scenă unde un vânător strânge de gât cu o mână pe un turc îngenuncheat, iar cu alta îi smulge steagul vrăjmaș. Acesta era pentru noi: „sergentul pui de zmeu”.

Dar mai ales ne stăpânea o scenă de asalt: pe scări și pe snopi de nuiele se cățărau ostașii români spre vârful unui deal de unde turcii trăgeau focuri și împungeau cu baioneta. În vârful dealului ajunsese un căpitan și înfipsese steagul pe redută, dar cu revolverul în dreapta și cu chipiul zburând din cap, amenința să cadă străpuns de glonțe și de baionete. Reduta, precizam noi, trebuie să fie Grivița! „În fața noastră se înalță a Griviței redută“. Dar cine era „viteazul căpitan cu o largă brazdă în frunte” nu spunea Alecsandri. Părinții noștri, foști soldați în al 8-lea de linie, ne-au lămurit. Pentru ei, căpitanul nu putea fi decât căpitanul lor, Valter Mărăcineanu.

Așa a fost și pentru noi. Și de atunci, din copilărie, entuziasmul nostru a rămas viu pentru viteazul căpitan.

Maturitatea n-a slăbit impresia copilăriei. Cu bucurie de copil am strâns câteva știri despre căpitanul Valter Mărăcineanu și despre familia lui. Le împărtășesc cititorilor azi, când se împlinesc 50 de ani de la asaltul vijelios spre Grivița No. 2, dat în ziua de 30 august 1877, ora 3 după amiază, unde, în Valea Plângerilor, și-au găsit moartea vitejească Valter Mărăcineanu și atâția ofițeri și soldați din batalionul său.

Mărăcinenii sunt neam de boieri din partea Buzăului. Numele lor trebuie să stea în legătură cu vechiul sat Mărăcineni, din apropiere. Boierii Mărăcineni au avut vechi înclinări militare, ca atâția din acei Roșii de Buzău, care căutau să impună țării pe pretendenții la tron sprijiniți de dânșii.

Cunoaștem pe un Stoian Mărăcineanu, căpitan de Buzău; acesta are fiu, pe Mănăilă, care face o lungă carieră boierească ce umple nouă domnii (1672—1725). Sub Brâncoveanu, el a fost și mare căpitan. Acest Mănăilă, boier cu trecere la Brâncoveanu și la Nicolae Mavrocordat, este ctitor la biserica Brezoianu. Zice pisania veche: “Această sfântă biserică este zidită din temelia ei până în sfârșit de dumnealui Mănăilă Mărăcineanu, vel clucer, și de dumnealui Șărban Bujoreanu, vel vistier, ajutând cu locul bisericii și dumnealui Pătrașco Brezoianul, vel vornic, ca să fie de pomenirea dumnealor și a copiilor dumnelor, și s-a făcut în zilele Domnului nostru Io Constandin Basarab Voivod. Octomvrie, leat 1710”.

Mănăilă a fost căsătorit cu Maria Știrbei și cunoaștem opt copii de-ai lor. Unul din ei, Ștefan, are vrednicia de căpitan și poartă numele de Mănăilă, după tatăl său, pe lângă cel de Mărăcineanu. În 1735, el prenoește ctitoria tatălui său. Până acum 80 de ani în biserica Brezoianu se vedeau zugrăviți boierii Mărăcineni, pe lângă alte grupuri de ctitori.

Nu cunoaștem până acum pe bunicii viteazului căpitan. Cunoaștem pe părinții săi. Pe tată l-a chemat Valter, — nume neobișnuit la români pe la 1800, — iar pe mamă, Lucreția. Casele lor au fost lângă ctitoria lor, Brezoianu. Pe actuala stradă Valter Mărăcineanu, până acum, după război, au durat casele Mărăcinenilor, pe locul unde azi se află casa Good Year. Aici s-a născut căpitanul. De aici s-a despărțit de mama sa, plecând la război în fruntea batalionului lui. În aceste case a locuit jalnica mamă, fără alți copii, până ce a răposat la adânci bătrânețe, în anul 1895. Nu cunosc de ce și-a lăsat o parte din avere la biserica Stejar, când lângă dânsa era biserica ctitorie a neamului său.

Bătrânii locului își amintesc bine de cucoana Lucreția Mărăcineanu, cu chipul blond și cu înfățișare impunătoare. Este înmormântată la Mănăstirea Ciorogârla. Pe piatra de pe mormântul ei se citește: „Aici este înmormântată Lucreția Valter Mărăcineanu, de 80 ani, născută la 15 aprilie, decedată la 21 iunie 1895”.

După dorința ei, s-a pus alături monumentul fiului său pentru a reaminti că “jalnica mamă plânge pe fiul ei”. Iar pe mormântul alăturat stă scris: „Ridicat acest monument în memoria căpitanului Nicolae Valter Mărăcineanu, după dorința mamei lui. Mort în războiul cu turcii pentru Independența Țărei, la 30 August 1877. Rămășițele sunt înmormântate pe câmpul din jurul Plevnei’’.

Avântul lui a deșteptat atunci un entuziasm general. Și un bătrân preot de la biserica Lucaci scrie greoi pe o carte de biserică despre „luarea Griviței cu asalt, românii având cu ei pe Căpitan Valteru, care au și murit murit cu steagul în brațe, având pe corpul său 9 lovituri”.

 

*** Din trecut: Căpitanul Valter Mărăcineanu, preotul Niculae de la Boteanu, Neamul Românesc, 31 august 1927

DS TW
No comments

leave a comment