— După Alexandrina Halic întoarce lumea capul?
— Noi, cei de la Teatrul Creangă, avem un statut aparte. Adresându-ne celor mici, este firesc să rămânem în amintirea lor strict legaţi de personajul pe саге-l interpretăm. Deci nu o dată mi-a fost dat s-aud: „Mămico, uite-l pe Pinocchio!” sau „Mămico, iată-l pe Petruţ cel rău!“ Eu zic că-i suficient. Cu toate că identitatea noastră reală rămâne necunoscută.
— Sunteţi o mare artistă, care a desfătat, modelat, moralizat şi educat generaţii de copii. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu-i puţin lucru. Şi dacă pentru micuţul de 6 ani sunteţi Pinocchio, pentru părinţii lui trebuie si fiţi Alexandrina Halic. Cred că trebuie să vă ocupaţi locul care vi se cuvine în galeria marilor actori, pentru că, fără echivoc, aţi slujit cu credinţă şi cu mult succes teatrul pentru cei mici, ştiut fiind că micul spectator este la teatru un privitor de o condiţie cu totul specială. Deci nu totdeauna foarte comod.
— V-am mai spus: iubesc meseria, o fac cu pasiune şi devotament, sunt foarte mulţumită, chiar dacă începutul a fost abrupt şi anevoios.
— Singură aţi pus degetul pe rană: cum a fost începutul?
— Greu, foarte greu. Sunt originară dintr-un sat de lângă Timişoara, unde mi-am petrecut anii copilăriei şi unde mi-am făcut liceul. Niciodată nu m-am gândit la teatru. Hotărârea am luat-o cu câteva luni înainte de examenul de admitere şi am intrat chiar cu felicitări. Am fost repartizată la clasa profesorului Ion Șahighian, totul mergea minunat, nimeni nu prevestea furtuna de mai târziu.
— Ce vi s-a întâmplat?
— După cum se vede și cu ochiul liber, natura n-a fost prea darnică cu mine. Mică de statură, cu o voce infantilă, cu o sensibilitate ieşită din comun, într-un cuvânt, eram o făptură ciudată pentru lumea care diriguia pе-atunci destinele institutului. În vară, când m-am prezentat în faţa comisiei pentru a da examene, dintr-odată am devenit o problemă. Trebuie să ştiţi că temperamental sunt un om timid (chiar şi acum). Dar în primul an de facultate? Treceam şi mergeam prin institut mai mult pe vârfuri. Cum eram, cred că nici nu mă vedeam. Eram mulţumită, cu toate că nici în primul an nu realizam ce este teatrul şi dacă voi fi o actriţă talentată şi utilă.
— Şi?
— Dintr-o dată, a izbucnit furtuna. Am devenit o problemă. Problema Alexandrina Halic. Eu nu ştiam nimic. Până în clipa când, cu emoţii, am intrat în sala de examene pentru a trage biletul. Dar în loc de bilet, comisia a început să-mi explice că sunt prea mică, că voi fi un actor nenorocit, care o viaţă va urmări un rol pe măsura lui, că de ce să ocup în institut locul degeaba, c-ar fi mai bine să fac filologia, unde nu se pun probleme de estetică exterioară. Şi uite-aşa, nici nu ştiu cum, m-am trezit studentă la filologie unde, bineînţeles, trebuia să dau zece examene în plus. Acum, când împreună depănăm amintiri, mă gândesc că poate am acceptat cu prea mare uşurinţa transferul. Oare de ce n-am făcut scandal?
Eram pe punctul să mi se fure un an din viaţă şi nimeni nu era vinovat. Nu vreau să insist, pentru că, pe undeva, nu-mi convine. Vinovată este comisia care m-a primit şi acceptat la examenul de admitere. Dar vedeţi, dacă la admitere aş fi fost respinsă, viaţa mea ar fi cunoscut o cu totul altă turnură şi niciodată n-aş fi avut puterea să mă mai apropii de o scenă. Deci, în nici un caz, nu pot privi înapoi cu mânie.
— Aveţi dreptate. Dar sunt de părere că este bine să facem publice aceste (aparent) amănunte, tocmai pentru a sublinia meandrele drumului pe care l-aţi parcurs. În ce împrejurări aţi făcut din nou stânga-mprejur spre Institutul de teatru?
— Viaţa a ţinut cu mine. În timp ce-mi pregăteam examenele de diferenţă între suspine şi sughiţuri, s-a înfiinţat Teatrul pentru tineret şi copii, având ca regizor pe inimosul şi talentatul Ion Cojar, care, cunoscându-mă, a răsturnat dintr-o dată situaţia. Ieri eram un caz problemă, pentru ca, dintr-o dată, să devin pionul numărul 1 al viitorului teatru, care, culmea, fără Alexandrina Halic nu-şi putea deschide porţile! Iar discuţii, iar analize, iar frământări. În cele din urmă, punctul de vedere al lui Cojar a învins, devenind studentă în anul II şi fiind distribuită în nu mai puţin de cinci piese. Devenisem atât de necesară, încât dacă n-aș fi fost, ar fi trebuit să fiu inventată.
— Ce mai? Ca-n teatru! Adevărată lovitură. Precis că acum invidia colegilor a început să vă dea târcoale.
— Ce să fac? Atunci când mușcam perna la cămin, nimeni nu m-a întrebat ce mai fac. Viața a-nceput să-mi surâdă din nou.
— Repet. Sunteţi o mare artistă pentru cei mici. Teatrul pe care-l faceţi are nişte legi precise, total diferite parcă de cele ale altor scene. Copiii obişnuiesc să vă-ntrerupă chiar în momentele cheie ale acțiunii. Nu vă vine greu? Când vă pun această întrebare, gându-mi zboară la un incident, petrecut cu foarte mulţi ani în urmă, când, copil, am urmărit un spectacol care-l avea ca protagonist pe inegalabilul Ion Manolescu. Spre finalul actului doi, marele dispărut trebuia să-şi sărute partenera. De undeva, din fundul sălii, cineva a ţinut să participe la actul artistic simulând sonor sărutul. După căderea cortinei, şi-a făcut apariţia marele actor şi, cu glasul său calm, a cerut evacuarea huliganului, precizând că spectacolul nu va continua.
— Foarte emoţionant ce povestiţi. Cum aţi remarcat, noi avem o altă condiţie de joc. Şi, ca să fiu sinceră, un spectacol fără participarea copiilor din sală, nu-i spectacol. Ei sunt barometrul nostru, sunt spontani şi participativi. De multe ori îmi întrerup tirada pentru a le răspunde micilor spectatori, dându-le astfel impresia că nu sunt la teatru, ci că se joacă. Copilul simte nevoia să participe la acţiune, să devină partener. Adultul priveşte, acumulează, apoi judecă spectacolul după principiile sale estetice. Pentru el, piesa continuă mult după căderea cortinei. Copilul ia teatrul ca o joacă. De aceea arunc de pe scenă câte-o privire admonestatoare acelor părinţi care opresc elanul spontan şi nevinovat al copilului.
— Jucaţi cu predilecţie travesti.
— Se pare că pe băieţi i-am intuit mai bine. Odată „băieţismele” deprinse, pentru regizor devenisem un actor fără probleme. Dar mai este o realitate: fetiţe sunt mai uşor de găsit un teatru.
— Aveţi un glas fain, cum se spune prin Banat. Faceţi cu el tot ce voiţi, se pare fără prea mare efort. Fără să vreau gândul îmi zboară spre marea Silvia Chicoş, care pentru mine rămâne un nume de referinţă.
— Bine aţi făcut că aţi reamintit-o. A fost prea repede dată uitării. Silvia Chicoş a fost unică în genul ei. A creat o şcoală. Vocea ei nu era un dat natural, ci dispunea de ştiinţa de a şi-o modela. Spre deosebire de Silvia, eu lucrez mai puţin cu glasul. Îl modelez mai mult instinctual. De câte ori mă gândesc la ea, parcă un strigăt de revoltă îmi umple sufletul: cum de-a fost posibil? Dragostea pentru meseria pe care-o presta era atât de mare încât venea în cărucior să imprime, în ciuda unor dureri acerbe pe care ştia să le ascundă in spatele replicilor pline de voioşie şi prospeţime. Rămâneam pur şi simplu uluită urmărind-o.
— Vă cunosc evoluţiile scenice de foarte mulţi ani şi nu o dată m-am întrebat: cum de marele sau micul ecran nu v-a reclamat? Parcă nu v-am observat numele pe nici un generic.
— Această întrebare mi-am pus-o şi eu toată viaţa. Că astăzi nu sunt solicitată este un lucru de înţeles. De ce n-am fost chemată acum zece-cincisprezece ani, asta-i întrebarea. Şi, pentru a fi maliţioasă, vă mărturisesc că glasul meu a fost de foarte multe ori solicitat, dar niciodată n-am fost trecută pe generic, ca şi cum acest lucru ar fi fost ruşinos. Oare de ce?
— După cum aţi remarcat singură şi dumneavoastră, căile cinematografiei sunt destul de întortocheate pentru a le putea descurca noi, acum. Reîntorcându-mă la teatru, vă întreb dacă azi nu vă vine greu să păstraţi, de-a lungul unui spectacol, gingăşia şi naivitatea eroului pe care-l interpretaţi. Cu sau fără voia noastră, anii au trecut.
— Grea întrebare! Înainte de-a răspunde, vreau să subliniez că cei care cred că în teatrul de copii ducem o viaţă comodă, ar fi bine să vadă cum îmi storc costumul transpirat după fiecare spectacol. Dăruirea actorului pentru micii spectatori trebuie să fie totală. Vă mai repet, copiii sunt necruţători, observă totul şi nu iartă nimic. Ei trebuie convinşi de actul artistic. Astăzi am o teorie proprie asupra muncii noastre: ea trebuie să cuprindă o pregătire interioară şi una exterioară. Pregătirea exterioară este mai uşoară şi vizează imitarea glasurilor şi gesturile personajelor. Pregătirea interioară este foarte grea, pentru că pe scenă copilăria nu e o apariţie, ci o stare. Uneori, în timpul unui spectacol, îmi pierd starea. Muşchii mi se lasă, gesturile îmi trădează vîrsta, mișcările îmi sunt anapoda. Pierderea stării o observ de cele mai multe ori singură. Dar îmi este sesizată și de copiii din sală, care pur și simplu nu mă mai cred. Atunci intru în panică.
— Tot începutul are un sfârșit. Vă supăr întrebându-vă fără ocolișuri dacă nu vă sperie gîndul că va veni ziua când travestiul nu vă va mai avantaja?
— Doamne ferește! Nu doresc să fiu ridicolă pe scenă. Mă îngrijorează deocamdată că n-am cui preda ștafeta.
— Pregătindu-mă pentru acest interviu, am răsfoit niște documente ale vremii, apoi am luat loc în stal şi mi-am trăit aievea copilăria. Am tras cu urechea în pauză şi am auzit pe unii părinţi reproşând lipsa unui repertoriu mai variat. Deci, nu prea se scriu lucrări dramatice pentru copii. Observ că teatrul a reluat „Pinocchio” şi sunt convins că din lipsa unor piese originale. Greşesc?
— Ducem mare lipsă de piese pentru copii. Asta-i trista realitate. Şi dacă stau şi mă gândesc bine, zic: scrierea unor piese pentru copii este treabă mai grea decât pentru maturi. Dacă-i nevoie de argumente, urmăriţi repertoriul teatrelor.
În privinţa lui „Pinocchio”, vă rog să nu vă atingeţi de el: este prietenul meu cel mai bun, cu care mi-am început cariera. L-am jucat în două montări diferite şi se pare că de fiecare dată l-am intuit.
În fiecare an se fac concursuri de piese pentru copii. Se dau premii, se scrie în ziare, dar vă-ntreb: unde-s piesele? Vorba lui Arghezi, una spunem şi alta fumăm. Dacă concursurile nu au rod bogat, de ce nu se scriu piese istorice pentru cei mici? Avându-se adică în vedere particularităţile teatrului pentru copii. Oare dramaturgii consacraţi socot că e nedemn să scrii pentru cei mici? Îi invit la teatrul nostru.
— Sunteţi mamă. Cum v-aţi educat copiii?
— Normal. Fără nici un fel de artificii. I-am luat la toate spectacolele şi am căutat să le impun respect şi dragoste pentru artă. Asta nu înseamnă că nu o dată, din fundul sălii, m-am auzit strigată de copiii mei, care ţineau cu tot dinadinsul să se ştie că acolo sus, pe scenă, este mama lor.
— Cred că sunteţi un caz singular în trupa teatrului. Cu toate că aţi depăşit o anumită vârstă, beţi în continuare cu voluptate din cupa satisfacţiilor. Am cunoscut colegi de-ai dumneavoastră care doresc la alte teatre, enervându-i pur şi simplu rolurile pe care trebuie să le mai interpreteze aici.
— Acest interviu îl faceţi cu mine. Eu, Alexandrina Halic, vă declar că sunt foarte mulţumită de teatrul pentru copii şi nu doresc decât să-l slujesc.
— Vă ridic o problemă, o problemă de psihologie a copilului, cum vă explicaţi existenţa delincvenţei juvenile? Dumneavoastră, care le cunoaşteţi gândurile şi obiceiurile, puteţi să găsiţi o explicaţie infracţiunii juvenile?
— După mine, părinţii sint primii vinovaţi. Îi cam lasă-n dorul lelii, îi aduc la teatru nu înainte de a se interesa când se termină spectacolul, şi ei merg la o bere, motivând că sunt sătui de poveşti cu Feţi-Frumoşi. Or, copilul se simte mai bine lângă cineva mai apropiat. Apoi, sunt unele lucruri care se cer explicate pe loc, dar ia tăticul de unde nu-i.
— Ați băut din cupa insucceselor?
— Care actor nu cunoaște acest lucru? Atunci când mi-am dat seama că merg în gol, am cerut să fiu schimbată. Mare lucru în meseria noastră să ai puterea de a fi lucid.
— Sunteți pentru folosirea copiilor în teatrul profesionist?
— Atunci când este vorba de a colora un spectacol teatral, sunt pentru. Dar sunt împotriva copiilor actori.
— De ce?
— Copilul actor este o îmbinare nefericită, un hibrid. Deoarece scena nu e un moment de viaţă, ci o filozofie a darului de viaţă. Un actor ştie de unde pleacă personajul şi unde trebuie s-ajungă şi-l conduce în funcţie de talent şi de pricepere. Să nu mai amintim de aspectul tehnic al meseriei, căci ţin să vă reamintesc că tot ce facem noi e meserie, în primul rând meserie, la care adăugăm fiecare câte ceva din talentul cu care ne-a înzestrat mama natură.
— Tragem cortina. Alexandrina Halic.
— Ar cam fi cazul.
*** Flacăra, 22 aprilie 1983, interviu realizat de Dan Bârlădeanu
Alexandrina Halic s-a născut pe 9 noiembrie 1941 la Timișoara și a absolvit în 1963 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la secția Actorie.
A deventit cunoscută pentru zeci de generații de copii pentru rolurile Pinocchio, Alice, Micul Prinț, David Copperfield, Pantalone, Doamna Dawson, Crăciuneasa, Duhul Crăciunului, interpretate pe scena Teatrului Ion Creangă, unde a jucat întreaga sa carieră.
Actrița a primit în anul 2000 Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler și Premiul UNITER pentru întreaga activitate, în 1998.
Surse:
Flacăra, 1971, 1972, 1983
Teatrul, 1963, 1965, 1969, 1971, 1973, 1989
